V-ați gândit cred la ziua începerii anului școlar și de ce are loc în septembrie, și nu în ianuarie, sau în altă lună a anului. Explicația este simplă, pentru că pe vremuri școala se făcea la biserici și chilii, nu în școli iar noul an școlar începea deodată cu anul bisericesc, adică pe 1 septembrie. Dacă stați și judecați, cei din branșa juridică, v-a picat fisa în cutia craniană (a milei) că și anul judecătoresc începe tot pe 1 septembrie. Și acest an nou al pârilor în justiție, datează tot de când erau căsătorite judecățile divine cu cele omenești, biserica cu justiția, și după ce s-au certat, a intervenit despărțirea în fapt, iar apoi în drept, divorțul statului de biserică. Așadar triumviratul morală-școală-pârală începe pe 1 septembrie.
Vă mai amintiți de vremea școlii când vă spunea să stați drept în bancă, să nu vă cocoșați de la învățătură. Probabil de la aplecarea asupra cărților vine vorba să stai strâmb și să gândești drept, dar noi, care vrem să fim drepți cu știința învățatului, ne întoarcem la vremea când profesorul era dascălul sau preotul de la biserică. Ca să nu ne umble creanga gândirea la amintirile din copilărie, vă reamintesc că și atunci, dar și acum, profesorii cereau elevilor să reproducă învățătura ca și papagalii dresați să tragă bilete de noroc, ca pe o poezie.
Din papagalii aceia au apărut la noi tocilarii, cuvânt care inițial desemna pe cei ce ascut cuțitele la polizorul de mână, la tocilă, iar cei ce trudeau cu cărțile, încercau să dea ascuțiș gândirii, dar nu toți reușeau, cel mult dădeau lustru coatelor pe băncile școlii.
Cam toți în primii 12 ani de școală am primit un basic de învățătură, la fel cum era programul acela vechi informatic, dar fereastra cunoașterii se deschidea la facultate, când trebuia să instalăm un Windows, original, nu cu crack și key-generator, program care trebuia să ne dea un lustru pe fundul pantalonilor, cum primesc bărcile lustru pe fund când le dau pe valurile vieții. Dar și cu studiile superioare, vorba lui Moromete, depinde după facultăți, ce noroc ai de profesori.
Poate voi ați avut noroc de dascăli, eu mi-am cam făcut norocul singur. Ori erau profesorii preocupați să ne adape ca și pe cămile cu știința dreptului, ori eram noi cu stomacul îngustat, că nu prea digeram ușor hrana pe care o primeam și ne cam umflam când ne picau la examene. Spre exemplu, la dreptul succesoral, ne dădeau cuvintele din latină ca pe niște vitamine, doar-doar ne scoteau din ungherele capului mătreața de latină din clasa a VIII-a, ce s-a așternut până la genunchiul broaștei. Acel straniu cuvânt, de cujus, nu cupla nicidecum cu defunctul, nici să te picure cu ceara lumânării ce i s-a scurs la înmormântare. Dacă în schimb ne-ar fi explicat că de cujus, care ne bântuia cursul ca o stafie, însemna mortul, defunctul, decedatul, și e acela ce a căpătat cuiele în sicriu, era mult mai simplu.
La fel stă problema cu expresiile cadru procesual sau cadru constituțional, pe care nu ți le puteai imagina semantic, nici în ruptul capului. Dacă în schimb, ne-ar fi spus de bătrânii sau schilozii care umbă cu cadrul metalic, atunci când au rupte oasele, și că doar în cadrul acela se manifestă, era altă mâncare de pește. Peștele oricum de la cap se împute, iar unde nu-i cap, vai de picioare și de umanioare.
Cred că ne lipsesc profesorii, aceia care să profeseze ce au învățat, nu să profereze materia, să o perforeze, sau mai rău să o profaneze. Nu știu cum se fac profesori aceia care urmează modulul pedagogic de 2 semestre, în loc de 4 ani de pedagogie. Modulul pedagogic de la noi l-am asemuit cu modulul selenar, cu care te duci pe Lună 20 de metri, faci un pișu, iar când te întorci pe Pământ, se cheamă că ai aselenizat și ești explorator spațial.
Știți care este diferența dintre astronaut și cosmonaut? Una de optică și profunzime. Americanii spun astronauți la cei ce merg spre astre, iar sovieticii spun cosmonauți la cei ce merg în Cosmos. În fapt, toți au fost doar pe Lună, care este satelit nu astru, iar în drept, Luna este Cosmosul din celălalt colț al camerei. Cam așa e și cu profesorii și modulul lor pedagogic. Ce să mai spun de „Universul” juridic…
Iuri Cacarin
AMICUS FURIAE 