Pe 22 octombrie curent, s-au aniversat 98 de ani de când Benito Mussolini și o spumă a Partidului Fascist Italian au făcut Marșul asupra Romei, ca o plimbare pe bulivar, dată de la care se socotește că a intrat în uzul demonizării adversarilor cuvântul fascist. Introducerea este un pretext, adică un text înaintea textului, un antreu, ca mizilicul de la nuntă, nefiind vorba despre politică, ci despre dictatura cuvintelor, mai precis a numelor proprii.
Pe dictatorul italian îl chema Benito Amilcare Andrea Mussolini, nume dat de tatăl lui, un fierar socialist, după numele unor revoluționari sud-americani, revoluție ce s-a lipit de copil ca o scabie căprească. Lui Mussolini nu i-a plăcut să fie căprar în armată, de care a fugit ca racul de lămâie, ci voia să aibă secretare pe care să le dicteze și un popor fermentat, muncitor, lucrător și ascultător, popor pe care l-a fermecat, ca mai apoi poporul să îi întoarcă lui Mussolini popoul, când l-a debarcat și ferecat, pe munte. Trebuie lămurit că dictator să pronunță cu accent grav pe à, și înseamnă cel de dă ordine, ce dictează.
Părinții dau nume copiilor după cum îi duce capul, care face și copilul trage. Cert este că progeniturile vor duce numele ca și o piatră tot restul vieții, cum a fost triță făniță, după căpiță. Un exemplu grăitor ca trompeta îngerilor este Noah, primul băiat al Alinei Gorghiu, botezat astfel probabil ca să plutească peste marea de probleme a fiilor din popor, iar ceilalți să se facă luntre-punte pentru el, sau probabil ca să nu îl strige copiii la grădiniță cu domnul Noe face baie în copaie și se scarpină la oaie.
Talpa țării și vulgul românesc dă nume copiilor așa după cum îi luminează televizorul când zapează cu telecomanda printre telenovele sau după cum îi îndeamnă credința. Neoprotestanții și-au tabitizat fetele și beniaminizat băieții, pe când ortodocșii au făcut o a doua creștinare cu apostolii cool, Marcii și Lucii ce au invadat România ca lăcustele. După apostoli urmează biblicii și sfinții recurenți, davizii, georgii și patricii care s-au lipit de copii ca niște plăgi, cum s-au lipit sofiile și anemariile de fete.
Virilitatea cognomenurilor țigănești, aromânești și turcești rimează cu tenisul, cum e Denisul sau Yanisul. Ultimul, Yanis, nu a făcut și nu va face hajj-iul lui taică-său pe la Barcelona sau Stambul, ci va sta în banca de rezerve, somnambul, visând la gloria, nu Bistrița, și la aceea a generației de aur.
Dacă am început cu Mussolini, tot așa și terminăm. După ce a ajuns prim-ministru Mussolini, și s-a umflat latinitatea în noi ca orezul în chinezi, ne-a tot făcut Italia cadouri de frățietate, lupe capitoline, de s-au infestat orașele de lupi cu prunci la țâțe, ca și când faci lupus și nu mai scapi. După ce s-a făcut Arbitrajul de la Viena, românii s-au supărat pe albitri italieni și pe Il Duce, și în ceva oraș i-au strigat ca pe stadion: Duce duce, i-ați cățeaua și ți-o fuce. Nu a fost clar, strigau de Claretta sau de lupoaică, cert e că dacă vă uitați în oglindă la numele Roma, capitala, veți observa că e Amor.
Dacă o să ajungeți părinți, să dați copiilor povețe bune, cum este dictonul anglin:
MAKE AMOR NOT OMOR!*
Etatea Eternă
* fake love, not war
AMICUS FURIAE 