Un indiciu bun asupra seriozității bolii provocate de COVID 19 era că anul trecut nicio companie de asigurări nu vindea polițe medicale de călătorie dacă te preumblai pe afară. Când se vorbește despre asigurări la TV, apare un tip fălcos cu o lacrimă pe obraz, predicând despre ”maturitatea sistemului de asigurări”. Ce credeți că e lacrimă, e de fapt un neg sau verucă, iar telespectatorii privesc hipnotizați defectul și acceptă vorbele ca pe un dulce adevăr.
Cuvântul asigurări vine de la ass și gură, adică ies pe gura vânzătorului de asigurări ca pe fund toate pericolele ce îl pot paște pe om: cutremure, incendii, accidente de mașină, malpraxis, secetă, inundații, etc., exemplele fiind doar câteva din ce s-ar putea despăgubi. La toate acestea sunt adunate ceasul rău, criză economică, lovituri de stat, pandemii, pe care nu le asigură nimeni nici dacă ar avea cheia de la iatacul lui Dumnezeu. Acelea sunt necazul fortuit.
Vorbind despre Cel de Sus, au făcut italienii cea mai interesantă investiție financiară, să iei bani legal dar să nu faci nimic, Cattolica Assicurazioni. Era un preot la RAI, nu cel de sus, ci raiul de jos cu băieței, la Radio Audizioni Italiane (Radiotelevisione Italiana) ce vorbea surâzând despre asigurări. Inclusiv catolicii și-au dat seama că nu te poți bizui pe Dumnezeu, când ai nevoie de El, îți dă ”ocupat” și mesaj cu ”te sun mai târziu” sau brb*.
Ar putea ortodocții să facă pe modelul italian o Asigurare Ortodoxă, cu polițe în ortopedie, ortodonție, mă rog, tot ce ține de drept și de dreptate. Ortodocșii ar lansa pentru șoferi polița de asigurări Mergi cu Domnul, pentru Loganuri, sau polița Doamne apără și păzește pentru microbuzele ticsite de navetiști sau camioanele Roman fără frâne și semnalizate cu ”fără semnalizare”.
Evreii ar putea să își facă brand cu Zidul Plângerii, lansând Asigurarea Israelită. Ar vinde mozaicii polițe de asigurare Moise Premium, împotriva lăcustelor, plăgilor și naufragiului, sau Unique Avraam Gold, împotriva decapitării de către Statul Islamic sau de Al Qaeda.
Denumirile astea pompoase de polițe de asigurări sunt de obicei promovate în clipuri TV prezentate de inși grizonați, cu costume de poliester și dinți falși sau de mătuși blonde sau cu părul vopsit gri, care în timpul liber fac reclamă la proteze dentare, ochelari de citit și mopuri minune.
Nimeni nu a asigurat pe nimeni împotriva decapitalizării și decapitării City Insurance, nici măcar mai marii lor de la ASF, Autoritatea pentru Supraveghere Financiară. Dacă bine am auzit, acționarul principal al City Insurance este cumnatul lui Bombonel, iar colapsul trebuia prevăzut de la înființare, căci vorba dulce faliment aduce. Omul de îndată ce a depus cererea de acordare a autorizării, trebuia arestat, aplicată prezumția de țeapă și escrocherie, deportată familia, dezinfectat locul de ADN-ul lor prin incendiere, arat pământul și împrejmuit cu sârmă ghimpată electrificată.
O mare culpă o va purta ASF-ul, care pe limba proștilor, ca orice autoritate, este un STF** clasic, guvernat de Stat, alături de ANAF și de alte STF-uri, celelalte societăți de asigurări. În sfârșit, cea mai viabilă poliță de asigurare nevândută pe piața românească a fost asigurarea de moarte a lui Ion Iliescu, care este în putință, după o lungă suferință, a poporului.
În asigurări este sigur că nimic nu este sigur, desigur.
Mașina de cusut ”Sînger”
*brb, be right back, mă întorc imediat
**STF, să te f*t, în vorbirea asiguraților
AMICUS FURIAE 
Asigurarea este o contracție telectuală, în formă scrisă să nu uiți ce ai semnat deși nu ai citit niciodată, prin care o asigurătorul este obligată să-l despăgubească pe cel asigurat, în schimbul unei sume de bani plătită periodic de acesta din urmă. Despăgubirea s-ar plăti în cazul unui risc specificat (accident auto, adică unul făcut cu mâna ta dar așezată pe volan, trăznete din cer, incendii de la aruncatul țigării aiurea etc.). Pe la noi ”paiața de capital” este în strânsă conjunctură cu ”economia de piațetă”. Adică nu una serioasă de ”piață”, ci una în legătură cu lucrurile mărunte, care se întâmplă la o răspântie de străzi oarecare, sau între persoane care se cunosc mai bine și preferabil să fie rude. E normal să fie așa, căci dacă vinzi ceva într-o piață, de exemplu, de expui unui risc. Unui risc generat de aceea că nu știi cu cine vei avea de a face, cu cine tranzacționezi și atunci va trebui să ai o bună strategie, una în care să ai anumite cunoștințe tehnice și să îți asumi conștient un anumit risc cât mai diminuat. În ”economia de piațetă” nu faci afaceri decât cu rudele sau cei cunoscuți, în încercarea de a-i fraierii pe toți ceilalți. Apoi grupul ăsta de rude și cunoscuți trebuie să își tragă o anumită spoială, una cât mai de sus, cea mai de sus. Cei de la vârf sunt și cei mai burdușiți, numai că vârful e periculor și te trag ceilalți în jos. Dacă ești chiar sus, poți avea prin urmare impresia că ești tras pe țeapă. Dar nu e așa! În economia dată și sus-numită, lucrurile se fac de fațadă, întocmai ca în piațetă. Clădirile își schimbă vopseaua, nu și proprietarul. Tarabele, la fel, dar cu fețele de masă. Lucrurile stricate se pun sub tejghea, a doua zi se stropesc cu apă să fie împrospătate și sunt din nou așezate la mezat. Locuitorii piațetei așteaptă încet să le treacă viața și desigur, cazul tragicului eveniment al morții, este asigurat, prin urmare sunt convinți că vor primi alta înapoi.
ApreciazăApreciază