Iarăși s-a întors Sfânta Duminică în chip de bătrână cerșetoare, între mese, operând cu ”metoda ziarul” o nouă atenție din partea cititorilor.
Pentru cei ce merg la biserica ortodoxă, dar și pentru cei care nu merg, Sfântul Mina apare o singură dată pe an în predicile preoților, furișat ca un hoț. Sfântul Mina este protectorul hoților sau poterașul care aduce lucrul furat înapoi, dacă îl chemi.
În loc să ne rugăm lui Dumnezeu, ar trebui să avem erezia Dumnezeului Mina, pentru că tot timpul simțim că ne lipsește ceva, că am fost furați, că suntem incompleți. Ba avem prea puține țigări în pachet, ba nu ne ajunge pâinea, sau mai rău, ne lipsește pacea sufletului. În cazul cel mai rău, te apucă brusc mersul la biserică, că, dacă dacă, poate are popa niște pace sufletească dosită în depozit .
Dar până să ajungi la biserică și la Dumnezeu, te mănâncă sfinții, iar până la ei, Martorii lui Iehova. Pe martori îi întâlnești în calea ta cam pe oriunde, în formație de 2 sau 3, ca în bacurile cu polițiști. Dacă vreți să îi necăjiți pe Martorii lui Iehova, să îi întrebați în ce limbă a predicat Iisus cuvântul Tatălui. Firește că în aramaică, martorii au văzut flmul lui Melc Gibson.
Atunci treaba este bună, pentru că apostolii au răspândit Biblia în limba greacă iar noi ne certăm pe versiunea lui Cornilescu, în română. În condițiile astea, dacă vine Iisus in the next 5 minutes, să te ia cu el de mânuță, mai contează dacă ai sau nu cravată și cămașă cu mânecă scurtă? La cum îl cunoaștem pe Iisus, că apare când nu te aștepți, ne face o surpriză și vine când suntem în șlapi și ducem gunoiul sau când ieșim în chiloți din baie. Nu ești pregătit, nu te ia de mânuță Iisus pentru că ești murdar pe mâini sau nu îți găsești șosetele.
Ajungem la ortodocșii care merg la biserică îmbrăcați în costum popular, la oraș (aici îmi dau ochii peste cap, dar nu se vede). Arată cumva bizar, sunt ca în tabloul lui Băncilă cu țăranul în izmene care fuge de muncă sau către muncă, în orice caz face ceva jogging rural. Credincioșii ortodocși merg la biserică îmbrăcați popular vrând să spună ceva despre ei, dar nu găsesc cuvintele, ne lasă pe noi să ghicim: ori că respectă tradiția, nu știm a cui, ori să divinăm dacă straiele de pe ei sunt făcute în China sau în Ciocăneștii din Suceava.
Cei mai faini sunt aceia care își duc și nevasta și copii la biserică, ca la cinematrograf, că așa a spus popa, că așa merge familia creștină. Vrei nu vrei, trebuie să mergi la film, fără popcorn, dar primești lumânări și te rogi să nu mori de foame până la prânz, ca așa a zis popa: să nu mâncăm înainte de slujbă. Că așa vrea Dumnezeu, să fim flămânzi ca în tabloul lui Octav. Mersul la biserică îmbrăcat în stafia tradiției este un fel de Halloween românesc, te sperii de cât de vast era portul popular iar noi umblăm în plastic, că se spală mai ușor la mașina de spălat. Dacă tot merg la biserică îmbrăcați popular, nu ar trebui să meargă cu mașina, că aceea nu e tradiție. Ar trebui să meargă pe cal, ca și Făt-Frumos.
Cinematograful bisericesc e frumos pentru copii, nu înțeleg ei nimic, dar măcar se uită la benzile desenate cu Dumnezeu de pe pereții bisericii. Copiii nu înțeleg filmul, dar mai neplăcut e că nici adulții nu îl înțeleg că e doar pentru ei, religia ortodoxă pictată fiind film pentru adulți. Nu a văzut nimeni film pentru copii cu oameni aruncați la lei, pentru credință, cu spintecați, întinși pe cruce, decapitați, mă rog, tot ce a născocit pensula pictorului, ca într-un film de groază. Plus că în afară de sfinții în ițari și cu opinci mai apar actori din alt film, cu straie de Orientul Mijlociu, tuciurii ca niște refugiați palestinieni sau sirieni, cu drept de ședere temporară în imaginarul nostru.
Șmecheria cu Sfântul Amfetamina este în vorbele sfântului Karl Marx, profetul economiei, cum că religia este opiumul popoarelor, și a unui alt sfânt în viață, de care voi pomeni.
Ceea ce nu spun popii dar nici credincioșii nu întreabă, este că limbajul religios este tot timpul metaforic. Metafora, după cum și sună, este un vicleșug filozofic grecesc prin care ies în mintea noastră, ca din calul troian, sensuri reale și palpabile ale experienței de zi cu zi.
Tot textul a fost o propagandă pentru metaforă și înțelesul acesteia în viața noastră. A apărut anul trecut, la 40 de ani de la editare, lucrarea Domnului (cu D mare) lingvist George Lakoff – Metafore după care trăim.
Lakoff, printre altele, explică metafora din cuvântul război, dar și modul în care oamenii gândesc și supraviețuiesc prin metaforă.
Apropo de popi, maslu, psaltire și proști. Limba română are între 15 și 20% lexic din limba slavonă/de origine slavă, cu o puzderie de cuvinte cum sunt război, prost sau niznai. Chestia cu moștenirea slavonă e că noi nu suntem proști să o recunoaștem, că după ce rușii ne-au siluit politic și teritorial, ne-o dau și în limbă/gură cu spurcăciunea lor pravoslavnică. Deci nu vorbim despre ea, suntem doar neo-latini.
Cuvântul război are originea în ”razboljie”, care însemna zbatere, neliniște, frică, iar noi îl folosim în limba română ca pe o metaforă a tot ce înseamnă anti-pacea: teama de viol, frica de a rămâne ciung, nelinistea de a muri neîngropat de popă (*), le știți și voi mai bine. Metaforă folosesc și frații ruși în necredință, atunci când fac operațiunea specială, din frica de a recunoaște ce înseamnă să omori oameni sub pretexte puerile.
Ideea este că metafora ne ajută să supraviețuim realității pe care doar așa o putem descifra, indiferent cine ne-o livrează, popii sau Vladimir Putin.
Cum se poate înghiți metafora popilor, fără să dăm pe afară, pe aproapele nostru?
Faceți ce spume popa, nu ce tace popa.
Strâmtul Părinte
* de parcă te mai și interesează după ce ai murit cine te-a îngropat: un popă cu crucea sau un obuz de mortier
AMICUS FURIAE 