A intrat în vigoare legea cu faza scurtă pe timp de zi, dar farul pus pe alții nu are rigoare dacă nu este atât de puternic precum fraza lungă. Știu că textul anterior v-a intrigat și scandalizat, mai ales cu femeile preotese. Zic și eu, e mai ușor de acceptat să îi pupi mâna unei preotese rujate decât unui preot bărbos. Dacă ar fi după mine, l-aș picta pe Dumnezeu în biserică ca femeie, pentru că astfel are sens Creația, alminteri Cel de Sus e doar Arnold Schwartzenegger într-un film mediocru de Hollywood. Bărbații nu pot naște, Pământ, jivine, mă rog, ce a făcut Dumnezeu în șase zile, doar o femeie poate face.
Știu că nu au picat bine nici observațiile cu cei care își fac cruce în autobuz, dar am fost încotit de destule ori de acești cruciați motorizați încât să nu îi notez. Ultimul lucru cu făcutul de cruce și fervoarea religioasă. Cred că ați văzut babe care își iau avânt când își fac cruce, ca atleții, iau de pe podeaua bisericii elanul, ca atunci când iau scame de pe covor când sunt musafiri în casă. Astea sunt toate exagerări, nimeni în pruncie nu este dus la cursuri de făcut cruce, fiecare o face și duce exact așa cum crede.
Nu m-am luat doar de ortodocși, am vorbit și de catolici. Ce nu explică la ortodocși este dacă ei sunt obligați să îi cinstească și pe sfinții catolicilor, că fiecare schismă are calendarul său, ca un un stat religios paralel. Fiecare cu sfinții lui, fiecare cu sărbătorile lui, dar creștinătatea se mândrește cu cel mai mare număr de credincioși din lume, având sfinți de rezervă ca la fotbal. Ca să meargă bine echipa, bagi din celălalt calendar un sfânt pe terenul de joc, îi pui la încălzire, apoi să dea gol, să aducă rezultate. Spre exemplu, dacă mergeți în bisericile catolice, îl găsiți pe Sfântul Francisc de Assisi. Sfântul este atât de încercănat și de obosit, parcă învață în sesiunea de re-examinări, iar dacă nu ia examenul, rămâne repetent iar ceilalți sfinți din biserică își iau licența și merg să se angajeze. Pe Francisc trebuie să îl cinstim?
Ieri am văzut pe pagina Ministerului Român de Externe pentru a nu știu a câta oară povestea fir-a-păr cu martiriul sfinților Brâncoveni, re-povestită din gura unui italian martor al supliciului. Povestea ca poveste, dar nu este spusă toată, ca să nu jignească trăirea ortodoxă a neamului. Partea nespusă din poveste este aceea că Constantin Brâncoveanu a dat din banii care se cuveneau ca tribut Înaltei Porți împrumuturi cu dobândă, unor prinți obscuri pentru armatele lor de mercenari.
Da, cam așa ceva, grupul Wagner exista și acum 300 de ani, când erau ultimele zvâcniri ale ostașilor tocmiți să ucidă. Sultanul i-a cerut lui Brâncoveanu banii care îi datora, inclusiv dobânda încasată. Dobânda (cămătăria) era interzisă atât în Islam cât și la creștini. Brâncoveanu a refuzat, până și-a pierdut toți copiii, până la ultimul care a vrut să se facă ”turc”.
Aici este tâlcul povești aceleia dureroase cu schimbatul religiei, în care copilul este omorât pentru că tatăl său vrea cu orice preț ca acesta să moară creștin. Chiar era atât de important la ce Dumnezeu se roagă un copil? Nu au creștinii, iudeii și musulmanii același Dumnezeu? Păi și musulmanii sunt copiii lui Dumnezeu, doar că lor le-a dat reguli mai stricte, ca să nu aibă timp să se gândească la tâmpenii.
Când Profetul Muhammad le-a spus că Allah a poruncit că trebuie să roage de cinci ori pe zi, a fost ca să le dea ocupație mentală arabilor, ca să nu poți pregăti un atentat terorist între două rugaciuni. Până te scoli, până te speli meticulos, până te rogi, îți trece cheful de plănuit cum să omori infideli. Plus că i-a pus să se roage și noaptea, să nu doarmă să le puște urechile. Arabii zic, bun – bun, da ce să faci noaptea? Nu te culci, că iar trebuie să te scoli și să te rogi. Arabii între două rugăciuni de noapte, se uitau la ceruri și făceau obsevații astronomice. Ziua, era cald de cazi jos, stăteau la umbră, mai făceau o algebră, un algoritm din Gheba, mai traduceau din greci, trecea vremea, creștea cunoașterea.
La final, dacă am vorbit de mercenari, chiar dacă am mai scris, o mai spunem. Mercenar vine din italiană de la merce, adică marfă, de acolo avem și mercerie. Mercenarul era un soldat care se tranzacționa, se vindea ca pe o marfă, cum fac avocații. Serviciile se contractau în scris, contra cost, prin contractul de condotta militare, în care prestatorul era mercenarul iar beneficiarul era condotierul, angajatorul. În contract se scriau ce servicii prestează mercenarul, iar în caz de victorie, cât are voie să jefuiască și să prade. Condotierul te conducea la locul de muncă, la bătălie, unde avea și el contractat să acționeze. Dacă aveai noroc, supraviețuiai și mergeai acasă sub scut, cu bănuți. Dacă nu, mergeai pe scut, dar văduva și copiii aveau dreptul la solda ta și anumite compensații financiare.
Cam asta a greșit Brâncoveanu sultanului, a finanțat moarte pe bani, cu dobândă, ca Evgheni Prigojin. Că a ctitorit, bravo lui, că a mâncat ananas din sera lui Bruckenthal, să îi fie de bine. Brâncoveanu a primit răsplata pentru faptele lui, după vechiul proverb românesc haram vine, haram se duce.
Da, Brâncoveanu este martir, a căzut sub iatagan pe câmpul lui Marte, dar în lupta cu avariția.
Mâhnea Turcitul
Florența – Uffizi, statuia funerară a condottierului Lodovico de’ Medici (1498 – 1526)
AMICUS FURIAE 