Vina cea de taină

Știrea anului a fost a fost difuzată săptămâna trecută, cu procesul intentat de orașul Roma țării noastre, România. În caz că v-a scăpat, Roma a dat în judecată România ca să o oblige să își schimbe numele, pentru că are clădiri urâte, nefiind demnă să poarte numele Orașului Îndrăgostiților. Asta s-a întâmplat pentru că este ceva vreme de când ortodocșii nu mai au nicio treabă cu orașul Sfântului Petru, cu frumosul, pe vremea când a fost Consiliul de la Ikea. Știți cum a fost: cei din vest au zis că fac Ikea, biserici și clădiri frumoase, iar cei din est, că se descurcă singuri, fac case și mobilă din resturi de la construcții, din furăciuni. Așa a ajuns România, să arate ca după războiul civil din Iugoslavia, cu clădiri urâte, străzi așișderea, dar un război etern mental, care durează de când s-au retras romanii.

Știrea cu procesul era o glumă, dar am merita un astfel de proces. Am fost într-adevăr la Roma acum o lună, iar acum o săptămână la Bari. Când m-am întors din Italia în minunatul nostru municipiu, am realizat că Clujul are atâtea monumente câte are Capitala Eternă pe o singură stradă. Aveau la Roma de toate, pentru toți. Spre exemplu, din Piața Sfântul Petru începea un bulevard cu măslini în ghivece pe ambele părți. Dar atâția măslini, încât Iuda putea da probă olimpică la spânzurat. Ce să mai spui de înghețata italiană, de feluri de mâncare și de vinuri. Cred că dacă pe vremea lui Iisus era înghețată italiană, în mod sigur Iuda l-ar fi vândut pe o înghețată italiană la cornet.

Peste vară a fost și ”Schimbarea la față” la ortodocși, deși cei mai mulți, tot cu aceleași fețe umbă, cu fețe-fețe. În ziua cu pricina am trecut pe lângă Catedrală, se auzea sclujba în difuzoare, cum se auzeau difuzoarele în filme cu naziști și lagăre de concentrare, sârmă ghimpată, câini lupi și paznici kappo cu cizme. Nu se înțelege în filme ce spun naziștii la difuzoare, doar deținuții înțeleg și fac întocmai. Apropo de naziști. Aceia de la SS erau îmbrăcați elegant, de Hugo Boss, aveau chipiele alea mișto, supraînățate, cu cap de mort. Dacă aș fi trăit și văzut atunci un ofițer cu asemenea chipiu, ridicam din sprânceană, supraînălțat, ca și chipiul, fluieram admirativ dar tot spuneam că ”asta nu e a bună”.

De obicei lumea vede, dar nu reacționează, zicând că nu e treaba lor, sau mai rău, chiar crede în tot felul de tâmpenii.

Spre exemplu, la spusele IPS Teodosie. Atâtea tâmpenii a spus în ultima vreme prelatul încât nu mai stropește duminica lumea cu apă sfințită, ci cu apă smintită. A spus Teodosie, printre altele, că soții să nu ”se împreuneze” mai mult de două ori pe săptămână, restul timpului să se roage la Dumnezeu și să postească. Să iei sfaturi despre viața sexuală de la un călugăr, e absolut bizar.

Mai sunt unii dintre ortodocșii pravoslavnici care fac vreo 5 copii, iar apoi, după ce și-au chinuit nevasta precum Rusia chinuie Ucraina, zic ”așa a dat Domnul”. Dar ce, a venit vreun alt domn și a dat dânsul la, scuzați, buci? Nu, tu ai dat, că l-ai ascultat pe alde nebuni ca Teodosie și te-ai ”nevoit” cu familie mare în țară fără speranță. Poanta asta mi-a spus-o un cititor și prieten drag din București. Dar este și poantă cu Bucureștiul, se poate aplica României, spusă de marele comic italian Toto, în care numele Capitalei este compus din ”restul găurii”, dar pe italiană. Toto nu spune care, dar se subînțelege.

Nu știu cum a ajuns Teodosie așa față-înaltă, poate prin multă rugăciune noaptea, stat treaz și meditație. Dar cum a rezolvat treaba cu ”de două ori pe săptămână”? Simplu, cu cacao ”trei în unu”, cum vând acum la plic, era novicele călugăr prins la mijloc. Sau ultima bazaconie spusă de acesta cum că copiii cu boli psihice ”poartă păcatele părinților”. Ori se trage Teodosie din zona sugițevei și a făcut inhalații de pe Suceava de eșapament, ori vorbea despre dânsul și păcatele părinților săi. Aceia au păcătuit față de noi pentru că nu au folosit prezervative, de l-au produs pe acesta.

Degeaba s-au beșicat ortodocșii cu ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris și așa-zisa bătaie de joc la adresa lui Dumnezeu, dacă nu se revoltă la batjocura la adresa bunului-simț pe care o fac anumite fețe bisericești. Ca la Jocurile paralimpice ale retardaților mintal și schizofrenicilor religioși.

Nu Cina cea de taină era importantă aici, în treaba cu Parisul, ci vina cea de taină, a tăcerii, în treaba cu România. Vina cea de taină o avem cu toții, pentru că atunci când se vorbește cu ură, noi ne tragem fermoar pe gură.

Nihil sine Deodorant