AMICUS FURIAE

Marșul asupra Aromei

Pe 22 octombrie curent, s-au aniversat 98 de ani de când Benito Mussolini și o spumă a Partidului Fascist Italian au făcut Marșul asupra Romei, ca o plimbare pe bulivar, dată de la care se socotește că a intrat în uzul demonizării adversarilor cuvântul fascist. Introducerea este un pretext, adică un text înaintea textului, un antreu, ca mizilicul de la nuntă, nefiind vorba despre politică, ci despre dictatura cuvintelor, mai precis a numelor proprii.

Pe dictatorul italian îl chema Benito Amilcare Andrea Mussolini, nume dat de tatăl lui, un fierar socialist, după numele unor revoluționari sud-americani, revoluție ce s-a lipit de copil ca o scabie căprească. Lui Mussolini nu i-a plăcut să fie căprar în armată, de care a fugit ca racul de lămâie, ci voia să aibă secretare pe care să le dicteze și un popor fermentat, muncitor, lucrător și ascultător, popor pe care l-a fermecat, ca mai apoi poporul să îi întoarcă lui Mussolini popoul, când l-a debarcat și ferecat, pe munte. Trebuie lămurit că dictator să pronunță cu accent grav pe à, și înseamnă cel de dă ordine, ce dictează.

Părinții dau nume copiilor după cum îi duce capul, care face și copilul trage. Cert este că progeniturile vor duce numele ca și o piatră tot restul vieții, cum a fost triță făniță, după căpiță. Un exemplu grăitor ca trompeta îngerilor este Noah, primul băiat al Alinei Gorghiu, botezat astfel probabil ca să plutească peste marea de probleme a fiilor din popor, iar ceilalți să se facă luntre-punte pentru el, sau probabil ca să nu îl strige copiii la grădiniță cu domnul Noe face baie în copaie și se scarpină la oaie.

Talpa țării și vulgul românesc dă nume copiilor așa după cum îi luminează televizorul când zapează cu telecomanda printre telenovele sau după cum îi îndeamnă credința. Neoprotestanții și-au tabitizat fetele și beniaminizat băieții, pe când ortodocșii au făcut o a doua creștinare cu apostolii cool, Marcii și Lucii ce au invadat România ca lăcustele. După apostoli urmează biblicii și sfinții recurenți, davizii, georgii și patricii care s-au lipit de copii ca niște plăgi, cum s-au lipit sofiile și anemariile de fete.

Virilitatea cognomenurilor țigănești, aromânești și turcești rimează cu tenisul, cum e Denisul sau Yanisul. Ultimul, Yanis, nu a făcut și nu va face hajj-iul lui taică-său pe la Barcelona sau Stambul, ci va sta în banca de rezerve, somnambul, visând la gloria, nu Bistrița, și la aceea a generației de aur.

Dacă am început cu Mussolini, tot așa și terminăm. După ce a ajuns prim-ministru Mussolini, și s-a umflat latinitatea în noi ca orezul în chinezi, ne-a tot făcut Italia cadouri de frățietate, lupe capitoline, de s-au infestat orașele de lupi cu prunci la țâțe, ca și când faci lupus și nu mai scapi. După ce s-a făcut Arbitrajul de la Viena, românii s-au supărat pe albitri italieni și pe Il Duce, și în ceva oraș i-au strigat ca pe stadion: Duce duce, i-ați cățeaua și ți-o fuce. Nu a fost clar, strigau de Claretta sau de lupoaică, cert e că dacă vă uitați în oglindă la numele Roma, capitala, veți observa că e Amor.

Dacă o să ajungeți părinți, să dați copiilor povețe bune, cum este dictonul anglin:

MAKE AMOR NOT OMOR!*

Etatea Eternă

* fake love, not war

Fapta babei și fața moșului

Știrea că cel mai în vârstă infractor căutat de Poliție în România este o babă de 82 de ani, traficantă de droguri firește, a făcut iarăși senzația, așa ca aviația, că Poliția se ocupă cu hăituitul de bătrâne ce vând fasole și ciorapi împletiți la colțul străzii sau moși ce vând ouă eco cu găinaț și fără bon fiscal.

Poate baba nu a fost traficantă, poate a fost traficată, așa ca baba Președintelui Franței, Emanuel Macron, care babă în loc să croșeteze și să dea părăstase la biserică este purtată pe la dineuri oficiale înțolită ca pudelii de vedete, ăia cu hăinuțe roz croșetate și zgardă de aur. Poate baba din România era capul rețelei, nașul, capo di tutti cappi și distribuia drogurile direct de pe mătură, inventând mătura de răchită cu efectul Coandă, fiind o babă din viitor, dezvăluind cucerirea spațiului de către români călare pe măturoaiele vândute de țiganii înfrigurați.

Să nu facem totuși o pasiune pentru băbăciuni ca și Emanuel, că ajungem într-un bloc al Codului Penal, acela cu nuiele la geam și săpunul nescăpat pe jos, nefiind noi de teapa lui Emanuel, să ne stimuleze bătrâna, intelectual firește, să ne gâdile pe sub vouă, de să facă din țânțarul de 15 ani armăsarul de 43 de ani, ditamai Le Président de la République. Se vede că nu este dreptate în lume, când berlusconii și tăricenii umblă cu tinerele, dar s-a făcut justiție cu bătrâna ce a pus baba pe Emanuel. Să îi fie rușine de președinte cu nume erotic, ce face de râs celebrul serial și seduce cu babe.

Dacă tot veni vorba de fuste și umblatul după ele, ați văzut pesemne că Justiția de la noi este întrupată ca o damă legată la ochi, ca într-un joc de-a baba-oarba cu tinerele, rele și iele. Chestia asta cu Justiția și pulpanele ei, te cam incită senzorial la raporturi intime. Altfel ce sens ar avea denumirea de intimat/intimată sinonimă cu pârâtul/pârâta, dacă nu acela cu care ai raporturi intime juridice? Cel care reclamă, reclamantul, cere de la intimat să îi arate intimitățile juridice, indecențele sale, cu ceva pretext. La un avans juridic, intimatul poate doar să se lase, sau, să ridice excepții, așa cum ridică țigăncile poalele în cap și înjură ca la ușa portului, cu lingături și mâncături, că poate le lasă Poliția în pace.

Dacă am început cu baba, Poliția și Justiția, tot așa trebuie terminat, și explicat că pentru baba traficantă nu este divină Poliția, ci Justiția, iar atunci când se pronunță o condamnare penală, să știți că termenul vine din limba italiană, de la cu-damnare. Tot de acolo vine cuvântul penitenciar, locul unde îți faci penitențele, sau cuvântul arest, de la al resto, adică la odihnă.

Vorbind de Poliție ca tot împricinatul cu organul legii, să știți că poliția este nevinovată, imaculată, căci poliția face ceea ce știe: pulizia* sau cel mult poluția.

Dantelă Aligheri

*curățenie

Rana cea de toate zilele

În clasamentul celor mai profitabile industrii, cea alimentară este pe locul 3 după cea a războiului și a medicamentelor și pansamentelor, ca și când după ce omori oameni, îți oblojești rănile cu vitamine și te apuci să mănânci, să te culci cu burta plină bucuros de ce ai realizat. Dacă nu este militar sau sanitar, atunci haleala și umplutul mațelor este principala preocupare a unui cetățean român.

Cum dă colțul vara și răsare toamna, cum încep să mișune oamenii prin piețe să strângă cartofi și varză, să își burdușească beciurile la fel cum fac animalele pădurii când adună ghinde și jir pentru o iarnă lungă. Că la primăvară duhoarea de varză învăluie ficușii iar musafirii își țin respirația când urcă scările precum căpitanul Cousteau sub apă, e altă mâncare de pește. Cea mai bună distincție de sens între pivniță și beci a făcut-o dr. Fitz(Robbie Coltrane) în filmul omonim. Pivnițe au americanii, adică subsoluri betonate uscate și iluminate. Europenii au beciuri medievale cu noroi pe jos, igrasie șobolani și arome de cartofi stricați.

Venind vorba de rană, românii fiind zgârie brănză, dar și varză când veneau cotropitorii, ca să îi pună pe hold pe invadatori, dădeau foc la holde și otrăveau fântânile, apoi fugeau în munți, că poate-poate nu s-or lua ăia flămânzi și însetați după ei să îi taie. Probabil aveau vechii români o idee deplasată despre muncă și de ce te apuci prima dată când invadezi o țară. Ei credeau că străinii se apucă de lucrat, de treierat, nu de furat, cum fac românii când merg peste hotare. Românii, cu sau fără motiv, oricum dădeau foc la holde, să nu aibă gura la ăia ce mânca după ce treierau, construiau mori și instruiau morari.

Cu țiganii autohtoni și ”lucratul”, la fel stă treaba. Unul după ce merge la ciordit nu ar cumpăra o carte sau haine la copii, ci iau bere, slănină, parizer, găini și plasme, nu de Covid și de Covrig, să își clădească burțile unduitoare din bazin, acela carpato-danubiano-pontic. De aceea îi spune pontic, nu de la mare ci de la pont, cum erau ponturile de pe vremea lui Ceaușescu, când se băga carne sau pâine la alimentara.

Zilele trecute a fost Ziua Internațională Împotriva Risipei Alimentare, concept ce miroase a alimentația rațională comunistă, unde alimentar rima cu falimentar, diferența dintre sloganurile politice fiind insesizabilă, la fel cum e bila politică selectată din bolul alimentar de Cel de Sus, care tot încearcă regimuri, politice, iar mai apoi stă pe tronul ceresc, mănâncă popcorn și se distrează de oamenii de pe pământ.

În final, ne aducem aminte de savuroasa poveste a autorilor Ilf și Petrov, Atitudine disprețuitoare față de stomac, și tragem măcar o ocluzie, ca o curea strânsă bine, că sătulul nu crede flămândului, nici bogatul săracului. Cu capul.

Decebalus per Scobillo

HUBURGHEZIA

Să tot fie vreo 10 ani de când și-au arătat colții noii kybiți ai secolului 21, aitiștii și corporatiștii, care au licențiat cu key generator noua clasă de workalcooliști, HUBURGHEZIA. Vechiul nume al absoletei clase învinse de cea muncitorească în spasmele comunismului, burghezia, a fost dat de cuvântul burg, ce înseamnă oraș în limbile germanice, după așezarea populanților burghezi în orașele formate pe lângă cetățile fortificate ale artistocraților.

Noua clasă, huburghezia, s-a acumulat în huburile și incubatoarele de afaceri unde formează noua intelighenție a viitorului pe care îl trăim. Aitiștii sunt foștii tocilari care s-au metamorfozat din șoareci de bibliotecă în POSumi de birou, unde cu fețele albăstrite de monitoare au devenit avatari cu ochelari de baga neagră. Din baga ochelarilor s-a inspirat și Statul protector, care prin facilități fiscale le baga bani în cont, ca nu cumva baubaul birurilor să sperie delicatul geniu al bitului ce bituminează noile autostrăzi ale corespondenței, rețelele de internet.

Cealaltă specie de huburghezi, corporatiștii, vin din vechea orânduire a breslelor orășenești, și se ocupă cu munca asistată, cu remote, pentru nobilii din corporații, acei noi oameni de prefaceri din multinaționalele care își spun corporații. Pentru corporați s-au creat cubicăluri cu lumină artificială, asemenea incubatoarelor pentru găini ouătoare și de carne, unde îndopați cu viziunea companiei, ca o viziune cu Sfântul Ilie, produc idei și plusbalonare cu o viteză năucitoare.

Manifestarea plenară a huburgheziei este circulația smart, tocilarii tehnologizând ochelarii în trotinete electrice accesate cu icoana Sfântului App. Aragazul cu patru ochi s-a transformat în mașini hibride sau electrice, de mărci japoneze ce încep cu litera H, de la denumirea clasei muncitoare. Mantra cu care își urează bunăstare huburghezii este Domnul să te aibă în Mazda SA, iar în urma incantației au apărut ca prin minune din stigmatele de la maus, Mazde vișinii și Hyundai argintii, unde se hondinesc colăceii de pe șoferii pufoși ca niște clauzi.

Se cuvine să îi salutăm pe acești Revolut-ionari ai huburgheziei, să participăm activ la upgreidul de civilizație pe care îl aduc, altfel ne dau block-uri și bug-uri în cutiile de chibrite de beton din marile orașe, floduite de acești apostoli ai Internetului.

Ura păcătosului

Cristofor Corund

O veste tristă a venit din Mexico de 12 octombrie, Ziua Hispanității, aceea că mexicanii au probleme cu colonul. Nu este vorba de intestinul gros, ci de Cristofor Columb, căruia hispanicii îi spun Cristobal Colon, descoperitorul Latin-Americii. Pe modelul Black Lives Matter, mexicanii au demontat săptămâna trecută în mod ciudat statuia lui Columb din Ciudad de Mexico, ca pe o relicvă ciumată a istoriei lor. Probabil s-a umflat fasolea în ei, în mexicani, căci primii ce trebuiau să se supere pe Columb sunt canibalienii, acei ”caribs-canibs” de care a dat în Caraibe, ce ar putea liniștit să militeze pentru Black Liver Matter.

Canibalii au făcut și ei ce au putut, au ronțăit niște mateloți ca pe cipsuri sau hamon, și cam acesta este sfârșitul unor mari exploratori: în oala Zeppter a acelor timpuri sau la ghena istoriei. Unul dintre cei gratinați cu onoruri de un Chef de trib a fost marele James Cook, ce nu s-a îmbarcat bine pe corabie, că mirosea în Hawaii a pizza canibale, cu ananas, iar în pomelnicul lui James s-a spus că numele i-a îndemnat pe sălbatici să gătească. Moralul trupei trece prin stomac, spuneau germanii în Primul Război Mondial și pe drept cuvânt au devenit măcelarii Europei după 2 războaie, rotisând oameni și visând la Űber-Alles-ul din viitor, când vor cumpăra kebap de la turci și vor circula cu Uber, fără Ales, că acela s-a sinucis cu otrăvuță, cu o Evă de mânuță.

Oricât și-ar dori dujmanii latinității aruncarea pe conchistadori și pe Cristofor Columb a așa-zisului genocid băștinaș, adevărul este că incașii, aztecii și zevzecii nu au murit de flintele spaniole, ci de variola și gripa dusă de aceștia în Americi. Oricum, mai devreme sau mai târziu, tot dădea o belea peste ei. Cristobal Colon este zugrăvit de anti-hispaniarzi precum un Cristos Assasins Creed ce iese dintr-un ball ca un Pokemon cruciat hăcuind pe nevinovații băștinași. Autohtonii sud-americani așa de nevinovați erau încât purtau războaie cu vecinii nu pentru avuții, ci doar pentru sclavii pe care îi puteau sacrifica zeilor.

De fapt spaniarzii s-au dus cu catolicii peste amărâții ăia cu iudire de Dumnezeu, căci așa a spus Iisus: să îți iudești aproapele, ca pe tine însuți. Spaniolii s-au dus în Americi cu intențiile investitorilor din România anilor 90: cu tupeu, cu mărgele și semințe. I-au polenizat hispanicii pe băștinași ca un cooker spaniel în călduri, căci e cald în emisfera sulică, și uite cum totul se învârte în jurul unor cuvinte mârșave din engleză, care limbă tot din latinește s-a erectat. Dacă nu știți, vă spun eu: un urmaș al lui Montezuma, ultimul rege aztec cu nume de eczemă, a fondat Guardia Civil din Spania, tocmai pentru a cocoși pe supuși și a da cu pulanul, să le iasă ochii din cap ca mărgelele.

Dintre toate națiile latine, românii sunt singurii care nu au avut colonii, care nu au polenizat ale ținuturi fermecate cu pietre colorate și semințe. Poate că nici nu suntem latini, dacă te iei după câte expediții am făcut, sau poate suntem mai mici, niște latinușori. Puteam să facem berechet plimbări, să ne punem traista în botă și să cutreierăm mările, dar noi am ales să nu o facem, ci să ne ascundem după fotă și să explorăm supărările. Românii au învățat de la Cristobal Colon să facă tot timpul lucruri moi, căci lumea este prea mică să o explorezi, mai bine să lași pe alții să se bage în față la cucerit, căci uite la Franța: văd numai negri în fața ochilor. Ce să zici de noul Frerîjak, ce te întrege la lungime în pat. Sau sunt doar povești iscodite de francii cu monopolul lor pe boala frâncească?!

În România am putea milita pentru Dracic Lives Matter, cu sloganul anti-vegetarian The ducks come from the trucks, să îl scoatem pe împăratul Troian și pe latrini din viața noastră, să ne întoarcem la barză, să ne facem nevoile în pădure la viezuri, constipați de brânză și varză. Dar, până ieșim din pandemie, ca să mergem în Bulgaria la Valea Regilor Craci, facem ce putem. Tot timpul lucruri moi.

Toamna de fier

–de ziua de naștere a Margaretei Thatcher, prezentul text este dedicat doamnei notar O.M., o adevărată doamnă de fler.

Cartelul Buruienilor

Particula elementară ”etno” se manifestă național prin muzeele etnografice de Ziua Iei, când evenimentul este bifat de către culturnicii din județe sau prin drogurile etno-botanice, când se fac percheziții cu mascați. Polițiștii sunt mascații, nu caii ce trag defunctul la groapă, individ ce a murit de o supra-doză de boli și necazuri. Există de câțiva ani buni și o televiziune Etno, care intoxică persoanele în vârstă, dar nu și pe tineri, ce nu pleacă urechea la tânguielile sinistre tra-la-la-liste, ci pleacă gura la buruienile naționale, etno-botanicele.

Ce sunt etno-botanicele? Niște plante singular inofensiv-benigne ca salvia sau cânepa, periculoase toxicologic în cantități mari, sau otrăvitoare ca mătrăguna sau volbura, dar care amestecate dau probabil ceva senzații. Se investesc prea multe resurse în lupta anti-buruieni, în lupta împotriva Cartelului Buruienilor, românii neavând o tradiție de dealeri de droguri, ca și Columbia sau Mexicul. În loc de Cartelul de la Medelin, putem face cel mult Cartelul de la Bolintin, și ne putem da tag nu la Bogota, ci la Bogata, ca și Snoop Dog, hip-hopărul cu nume de cereale îmblătite.

Etno-botanicele sunt droguri false, la fel de false cum este ”muzica populară” de pe Etno, cu dinții falși, cu straiele false, cu vocile falsând prin sintetizatoare, ce sintetizează nimic din lipsa de talent. Etno a devenit o pepinieră pentru ”artiste ale popoului”, folcloristele, cum le zicea Elena Ceaușescu, care a remarcat fustele prea scurte, iar Grigore Leșe remarca lipsa de chimie în muzica zis populară.

Dacă faceți o paralelă între folclorul contemporan și ce se interpreta acum 60 de ani, dacă ascultați pe oricare dintre folcloristele de acum vizavi de ce cânta Maria Lătărețu, e ca și cum ai compara păpădia cu frunza de coca, o țigare din ceaiuri Plafar cu cocaina. Cam de aceea s-a dat numele Etno postului de televiziune, pentru că este absolut un drog etno-botanic pentru bătrâni, adică telespectatorii ce pun botul la falsul folclor, devenind botaniști, ca să poată le spună tinerilor drogați și sataniști.

Nu este bine să vă drogați, și mai ales nu cu buruienile naționale. Dacă vreți senzații tari, trebuie să încercați ceva de calitate, să spunem o pălincă mărgelată, cu care tragi o beție de îți vezi viețile anterioare ca un șaman sau umbli prin nori ca solomonarii, sau după caz, umbli după murături.

Pe aripile cuvântului

Secretarii păcatelor juridice

Am promis că revin la scriitorul de SF Aleksandr Beleaev, care a fost inițial probabil un avocat mediocru, iar când s-a plictisit de povești de alcov, s-a grănițuit de profesie și a trecut cu arme și bagaje în tabăra muritorilor de foame profesioniști, scriitorii. Ce se poate spune de bine despre profesia de avocat pe care o îmbrățișez așa cum strâng cătușele încheieturile reumatice ale unui hoț bătrân, este că avocatura predispune la psihopatie, după spusele psihologilor americani, fiind pe locul 2 după CEO în topul meseriilor ce produc Hanibali Lectori.

CEO sunt ”tovii directori” din corporații, ce au o Cădere liberă, exact ca și în film, împușcă oameni pe stradă și la final aplatizează trotuarul zgârie-norilor din care zboară, într-un stil asfalt tango. Mai bine vă faceți un CEO strălucit în America decât un avocat psihopat în Europa, și grijă mare la căpuț.

Avocați au fost ghilotinatul Robespierre, bărbosul Fidel Castro cu sloganul lui Viva la Huzuracion, pacifistul Ghandi ce își snopea în bătaie nevasta, dar în privat, cântărețul Leonard Cohen, iar pe la noi comunistul-filozof Lucrețiu Pătrășcanu. Toți aceștia și mulți alții s-au lăsat de profesie la timpul oportun, când îi despărțea de ospiciu o peliculă mai subțire decât praful de pe tobă, altfel aveau glorioasa pensionare a lui Avram Iancu, ca boschetar.

Cum ajung avocații psihopați? Suntem plătiți de clienți să luăm păcatele lor juridice pe noi, ni le destăinuie ca unor preoți juridici, iar apoi, în numele onorariului, sunt iertați de păcate, care trec pe avocați, iar aceștia le poartă prin săli păduchioase de judecată ani de zile, avocații fiind damnați să citească realități obscene de pe hârtiile pe care le ling. Oamenii vin la noi, se ventilează juridic și pleacă fericiți că au dat năpasta unui profesionist, unuia dispus contra cost să se lase terfelit de virilitatea judecătorului, care te blestemă cu jurispurulența pe care nu a citit-o, dar ți-o arată, cum arată preoții crucea Necuratului.

Oamenii bătrâni și de la țară se adresează avocaților cu advocat, arvocat sau doctor, cert e că termenul vine din latină, de la advocatio, adică mărturisire, și are rădăcina în vox, vocalis, avocații fiind o portavoce juridică cu minciuni ticluite să înșele vigilența magistraților. Spunea un bătrân avocat din Cluj, că în relația cu clienții, avocatul este obligat să pornească de la prezumția de minciună din partea clientului, ca să nu aibă surprize-surprize în instanță.

Ați văzut miriapode cu enșpe mii de piciorușe scurte, care aduc a proverbul minciuna are picioare scurte? Cam așa arată o pledoarie, când te poftesc judecătorii la bară, cum poftesc clienții la dansatoarele provocatoare de la bară. Dacă nu îi găsiți la cabinet, atunci sunt în sală sau la garderobă. Să știți că ultima înseamnă locul unde ”se păzesc” robele, mantiile acelea de cavaleri negri ai minciunii cu picioare scurte pe care le poartă în insatanță, garderoba fiind o anticameră a distorsionării adevărului.

Știți cum dau arvocații veștile clienților? Cu tact. Dacă advocatul a pierdut procesul, le spune clienților ați pierdut, iar dacă au câștigat procesul, am câștigat. Sper că sunteți câștigați din acest articol, iar data viitoare când pierdeți un proces, nu e vina dumneavoastră, nici a avocatului, ci a pensiei nesimțite a judecătorului.

Finul risipitor

P.S. acest articol este dedicat colegilor mei de birou, Mihaela și Patric.

Plintea Viteazul

Cred că știți care este diferența dintre un tâlhar și un haiduc, iar dacă nu o știți, v-o spun eu. Tâlharul este un hoț care fură de la săraci, iar haiducul este un hoț ce fură de la bogați, cum sunt boierii sau Statul. Haiduci notabili la noi sunt Pintea Viteazul care a acționat în Maramureș și Iancu Jianu care a acționat în Oltenia, de la ultimul păstrându-se un portret, și culmea culmilor, Iancu Jianu semăna cu haiducul Dracnea. Sau invers, nu contează, Iancu Jianu după pârnaie s-a făcut om cinstit, la fel cum haiducul de la Rahova se va face după ce va ispăși ”pedeapsa politică”.

Au trecut alegerile locale și ne-am ales haiducii care să ne ocupe și fure timpul și viața pentru următorii 4 ani, pe plan local, urmează boșii din Parlament, pe 6 decembrie. Într-un discurs din 1926, dictatorul Benito Mussolini a spus de pe poziția de ziarist, formația lui de bază, criticând modul în care se făcea politica italiană în democrație, că politicienii sunt traficanți de timp și vieți, și avea dreptate, atât dictatorul, cât și ziaristul.

Dacă țineți minte cum comuniștii români se îndemnau să facă cincinalul în 4 ani și jumătate, sau 4 ani la sovietici, la fel acum, haiducii banului public ne prezintă un plan al lor personal, de 4 ani, în care se silesc să agonisească cât mai mult. Oricum pe modelul matematic m -1 al comuniștilor, pentru fapte de corupție, democrații iau cam 3 ani(4 ani mandat minus 1 an), cum a luat haiducul Dracnea, de aceea pentru plebeii votanți, campaniile elctorale sunt ilustrate în tehnica Furticolor, cu detalii și amănunte ale întrecerii socialiste a delapidării.

În anii scurși de la Revoluție, traficanții de timp au huzurit în haiducie prin viețile noastre iar noi tot câte 4 ani am așteptat să dăm un vot de schimbare ca un scuipat în podul palmei, cum scuipi când apuci o lopată. I-am tot blamat pe traficanții de timp, pe haiducii de vieți și destine, fără să ne dăm seama ce am realizat prin ei și cu ei. Mașina Timpului.

Mari savanți ca Fermi sau Einstein ar sta ferm și relativ înțepeniți dacă le-am explica cum am făcut mașinăria. În discursul lui Nicolae Ceaușescu din 20 decembrie 1989, acesta ca să liniștească mulțimea, a promis că va crește salariul minim pe economie de la 2.000 la 2.200 lei începând cu 1 ianuarie 1990. În anul 2020, salariul minim pe economie este 2.230 lei, deci am făcut un salt imens de 30 de lei.

Concluzia după Mussolini este că în timpul de 30 de ani de la Revoluție, traficat de haiducii din politică, am câștigat 1 leu pe an, iar la următoarele alegeri, în 2024, salariul minim pe economie îl prognozez la 2.234 lei, după îndelungi dezbateri parlamentare, excepții de neconstituționalitate și trudă a aleșilor.

Așadar, tovarăși, stați liniștiți la locurile dumneavoastră!

Vreme rece, vreme vine

P.S. dacă nu mă credeți cu discursul lui Ceaușescu, să îl căutați pe YT pe la minutul 8. O să aflați și de pensia minimă.

Meșterul Fasole

Mitul superiorității ardelenești vizavi de ”puturoșenia” moldovenilor sau ”lenea” muntenilor, este exprimat sub forma unui supra-om transilvănean ce l-ar maroni de nervi pe Fuhrerul cancelar și l-ar umple de invidie și complexe. În fapt este vorba de o legendară hărnice, o supra dotare a ardelenilor cu 3 perechi de oaie, o mitică corectitudine și înflăcărată puritate rasială, nepângărită de Levantul negricios și dedat la corupție și aranjamente. De vreo 20 de ani se pregătește răpirea Sabinului, autonomia/independența Transilvaniei din Saraiul greco-turc, prin teorii de desfințare ontologică a moldovenilor și muntenilor și tratarea oncologică a ardelenilor cu chimioterapia austro-ungară.

Pe moldoveni i-a porcăit bine Prințul-cărturar-fugar Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, unde arăta cum supușii lui se deghizau în cerșetori la intrarea satului când se percepeu birurile. A scris Cantemir de vrednicia moldovenilor la băutură, relatând sfada cu muntenii, unde învingătorul moldovean ce l-a băgat sub masă pe muntean a fost făcut boier. Se crede în poporul ardelenesc că moldovenii prețuiesc nespus băutura, căci băutura-i temelie iar mâncare fudulie, așa cum se crede că muntenii prețuiesc mai mult furatul decât lucratul. Nu mai spun câte se spun despre munteni, cu graba lor ce strică treaba, cu munca în zadar ca aceea a lui Manole, cu neștiința oltenească a lui Ceaușescu care a vândut pe nemții ce dădeau ”măsura” Ardealului, cu țigănia ce ne-a șutit avuția, etc.

Am tot auzit că țările reci sunt cele harnice și constructive, iar cele calde, leneșe și decadente, teorie geografic-meteorologică precipitată în Ardeal de adepții autonomiei precum o ploaie de octombrie, ardelenii fiind ăia reci, muncitori și inventivi. Dacă comparați, să spunem, (decât!) numărul de compozitori dați de Italia și cei dați de Germania (la care să adăugați pe austrieci și alte neamuri germanice), câștigătorii sunt de departe greierii din cizmă. Dacă răspundeți că germanii fac autoturisme, să știți că nimic din ce fac germanicii nu se compară cu arta, întrucât Lamborghini și Ferrari, doar leneșii ăia macaronari știu să facă. Asta doar într-un domeniu, și câte altele mai sunt, câte frunze de alcachofa de la om.

La fel stau lucrurile și la noi, unde puturoșii de moldoveni(incluzâd pe bucovineni) au dat cei mai cunoscuți compozitori și pe cel mai mare poet român, iar miticii pe Topârceanu și Nichita, nu acea a lui Elton, ci pe acela ce încălzea spiritul cu spirt. În sticlă viețuiesc djinn-ii, despre care arabii spun că îndeplinesc dorințele oamenilor, și pe drept cuvânt moldovenii sunt aceia cu geniul. Moldovenii ilustrați anecdotic în Povestea unui om leneș au prefăcut omul de leniu în omul de geniu, care a construit cultura națională ca pe un valău de adăpat dobitocii cu darul mioritic al vorbirii.

Nu știu alții cum sunt, dar mi se pare că tot moldovenii au spus că românul e născut poet și că ne tragem de la Râm, fiindcă ei nu fac discriminare de Carpați și de Dunăre, cum fac ardelenii care se cred buricul pământului. Trasul de la Râm e ca și când te tragi de șireturi cu ceilalți latini, adică te tragi dintr-o râmă hermafrodită ce tot produce fără încetare alte rime, rame, trame, drame, crame, dar și complexe de falsă superioritate transilvăneană. Râm face și macrame, dar la francezi, și cu accentul cuvenit.

Încheierea este într-o notă savantă, cu oamenii de știință britanici, pe care îi credem pe știință și nu pe cuvânt. Filozoful Bertand Russel făcea un elogiu inactivătății în eseul cu același nume*, în care explica de ce e bine să fii leneș și să nu te silești cu munca, pentru că dacă stai, ai timp să gândești, că munca prostește, așa cum i-a prostit pe minerii care au spus că noi muncim nu gândim. Dacă muncești mai puțin, ai timp mai mult, să cugeți și să produci idei, nu să fabrici șuruburi și șaibe ca germanii.

Dumneavoastră, harnici ardeleni, când vă făloșiți prin Accident cu mătreția națională, cu ce îi occidentați cultural pe westici? Cu o slănina și o pălincă sau cu o Rapsodie?

*Bertrand Russel, Elogiul inactivității, 1932

Creierele și furnica

Nație de polentari

De câteva zile-ncoace, gura nu le tace, vecinilor de la vest, care s-au luat de mânuță ca un cuplu vesel, să înjure România în fel și chip. Prima dată a fost rândul maghiarilor, care ne-au acuzat că ne-am aliat cu sașii, dușmanii lor(sic!), în 1848, iar apoi niște ”ONG”-uri sârbe, care au acuzat Poliția de Frontieră Română că bate pe imigranți. De fiecare dată, românii s-au uitat cu uimire, dacă nu cu invidie și ciudă, și au răspuns timid și diplomatic, că nu e așa, că pe dincolo, că istoria, că una, că alta, că e laie, că-i bălaie, fără să îi supere. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase.

Antropologul Andrei Oișteanu, într-o carte* foarte bună de-a domniei sale, ne-a tras de perciunii imaginari, spunând că românii au un complex de inferioritate față de străini, care rezidă(ca un deșeu) din uzul curent al ospitalității, cu care ne mândrim ca proștii. Se pare că ospitalitatea are ca rădăcină cuvântul latin hostes, adică musafiri, care a generat și conceptul de ostilitate. Să vedem cine sunt acești vecini care ne-au tot că(l)cat pragul.

Ne uităm prima dată la capra vecinului din est, la Ucraina, cum stă ea capră la Ursul Federativ, după ce ani de zile a încălzit la sân reptila de pe Insula Șerpilor, spunând că este a lor, și ne-au tot băgat șopârle, până când mai-marii Europei ne-au dat pe hârtie dreptate. Au înjurat ucrainienii pe europeni, până i-au colindat omuleții verzi cu violul, și le-au furat Crimeea, nu lor, ci tătarilor. Atunci au întors fața către Vest și au cerut ajutorul oricui se putea, doar să-și salveze fundul rămas în est, în războius captivus și hibridus. Au crezut ucrainienii că au spate, dar nu l-au păzit.

Trecem apoi la vecina din sud, care nu a scăpat o ocazie de a pretinde Dobrogea în totalitate. Vecina aceasta cam ridică coada voluntar la vecinul de la răsărit, are premieri interlopi ce dorm cu pistolul pe noptieră, se întrece cu noi în Balcaniada corupției, și chiar dacă are o capitală cu nume de înțelepciune, la ce prostii debitează, îi putem spune pe nume, Vulgaria.

Următoarea pe listă este vecina pravoslavnică de peste Dunărea de la Porțile de Fier, care încă ne blestemă pentru bombardamentele NATO. O cam meritau, căci se numește Scârbia, după felul cum se poartă cu românii de pe Valea Timocului și Banat. Și ei au vrut prin 1940 să dea cu jula la Banat, apoi pe vremea lui Tito, când voiau să spună ”am șuTit-o”, făcând pe nebunii până în 1998, când au sfeclit-o, iar apoi au kosovarit-o.

Iubita vecină de la vest, merită o atenție deosebită, fiind mereu în foame după pământ, după cum îi spune pe englezește numele, Fomistan. Ce să pretindem de la Hungry, când inclusiv cel mai mare compozitor al lor se cheamă Făină, noi având cu ei o istorie zbuciumată și îi cunoaștem bine după vorbă, după cort, după numele capitalei lor, ce sună așa de rău în era Covidului. Ne-au spus vecinii opincari, țigani, mămăligari, și cu cinste purtăm numele de ocară, căci de la Râm ne tragem. Și Italienii îi spun mămăligii polenta, deci și noi suntem polentari, și era bine să fie inversat cuvântul, măcar o dată, să fim tari. În toate.

Dacă tot s-a spus lucrurilor pe nume, ați observat că americanii dau fetelor nume de state, cum sunt Carolina, Texas, așa cum la noi se dau, ce e drept, mai rar, nume de județe, Constanța. Avem și noi români care vorbesc în batjocură de țara lor, spunându-i Românica. Dacă am avea și noi fete botezate după numele de județe, mi-ar place ca o frumoasă Ialomița, să răspundă la fel de frumos, celor ce vorbesc de rău România, din interior sau de afară.

Așa cum texana Texas trage cu ochiul, să le tragă Ialomița o sabie peste mehedinții ălora ce spurcă România, să le tacă gura humorului și le dea sângele peste bărbulești.

Ioan Ură de Aur

P.S. cititorii maghiari să nu se supere și să nu le fie cu banat, mai suntem și noi nealcoși, ocoși și cinași.

*Andrei Oișteanu-Imaginea evreului în cultura română

Pachetul General

Cred că atunci când auziți cuvântul Parchet, primele gânduri ce vă trec prin cap, ca avioanele prin blocuri, este Dedeman și prețul pe care meșterul îl ia pentru metrul pătrat și montarea portofelului. Nu este chiar așa, dar dacă 11 septembrie a furat startul, a doua duzină de gânduri, care să vă pună pe ele ca și găina pe ouă, este înțelesul juridic, Parchetul fiind cotețul unde stau cocoșii de procurori, aceia ce fac ”dosare politice” în cadrul Ministerului Public.

Toți termenii aceștia vin din limba franceză, deoarece cocoșul galic este vorbitor, ca acela din Punguța cu doi bani, dar și gânditor, căci după ce a inventat toate drepturile posibile și imposibile pentru oameni, orătănii și goange, a dat și găselnița cu dreptul la blasfemie referitor la publicația Charlie Hebdo și caricaturile cu profetul Muhamad. Charlie Hebdo e publicația aceia care v-a făcut țigani, cerșetori și păduchioși, de v-ați gândit(recunoașteți!) să vă radicalizați și să îi atacați, dacă nu cu ceva grenade, măcar o salvă de flegme cu muci în tortul de 14 iulie.*

Dacă ne îndepărtăm de subiect și nu suntem serioși, nu ajungem nicăieri, sau mai rău, ajungem ca și francezii, să ne ocupe germanii în 3 săptămâni cu tancurile, după ce am săpat 20 de ani șanțuri pe post de inexpugnabila linie Maginot, iar apoi să ne mândrim cu eroica Rezistență Franceză, compusă din chelneri bețivi și curve.*

Se face că termenul Parchet vine din franceză de la podeaua din sala unde procurorul ține pledoaria acuzării. Procuror este acela ce a primit o procură, un mandat, o însărcinare, din partea Statului să urmărească în justiție pe infractori, pe care îi trimite în judecată prin rechizitoriu. Rechizitoriul este documentul care conține concluziile procurorului, adică unde a rechiziționat concluziile(prendre les réquisitions). Cu rechizițiile știți. În vremea războaielor, armatele umblă prin curțile oamenilor și iau pentru uzul propriu căruța, caii sau automobile acestora. Armatele normale, nu armata sovieticelor maimuțe care rechiziționau ceasurile și nevestele oamenilor, după ce le rechiziționau țările și viața.

Ne-am apropiat de subiectul articolului, să îi aducem o vorbă de bun rămas regizorului ceh Jiří Menzel, care a plecat să îl slujească pe Regele Dumnezeu**, la 5 septembrie 2020, la 82 de ani. Am pomenit de Jiří Menzel și de faimosul său film, Ciocârliile pe sârmă(Skřivánci na niti) într-un articol anterior, deoarece a fost produs în 1969 dar difuzat în 1990, din pricina primatelor din Uniunea Sovietică.

Ciocârliile pe sârmă are de toate pentru toți: deținuți politici ce triază fier vechi, un milițian tânăr ce îi păzește și a rechiziționat o nevastă mai tânără ca el, pe o țigancă deosebit de frumoasă. Milițianul vorbind cu deținuții politici care se reeducă prin muncă, cum ne reeducăm noi, are o bănuială, o taină, ca toți milițienii, și anume că nevasta îl înșală. Țiganca. Că el era mai breaz, ca ceh, cum ne credem noi românii, mai breji decât țiganii. Vrând să o prindă în flagrant delict, merge acasă. Aici geniul lui Jiří Menzel a produs una dintre scenele cult ale cinematografiei. În apartamentul nou construit, țiganca, pe întuneric, făcea foc în mijlocul camerei cu parchetul milițianului.

Se vede că societatea comunistă nu i-a ”civilizat” pe țigani și cehi, nu i-a tras la semne prin confort și bunăstare, deoarece prin crusta de beton armat iese câteodată animalul din om, prin acte anti-sociale de a nu sta în canonul societății.

Nu vă vine și vouă câteodată, ca acelei țigănci, să dați foc Parchetului?

Parchetul de date informatice

*invoc dreptul la blasfemie pentru tot articolul, dar numai referitor la francezi

**după filmul Am slujit pe regele Angliei(Obsluhoval jsem anglického krále)

Companiile Big Karma

Pe data de 16 martie 1972 s-a declarat în Iugoslavia starea de urgență din cauza epidemiei de poliomelită iar iugoslavii încep vaccinările și carantinarea oamenilor în hoteluri. Ori este o coincidență remarcabilă cu starea de urgență decretată în 16 martie 2020 în România, ori Iosip Broz Tito a fost unul dintre cei mai mari masoni din lume. De unde aveau iugoslavii în 1972 vaccinuri cu cipuri nu se știe, ce se știe cert este că în acel an termina liceul Bill Gates iar în 1973 s-a înscris la Universitatea Harvard, după ce a umblat la înscriere cu un dosar cu șină de tren.

În timpul stării de urgență din România s-a tot infectat lumea cu teoriile constipației mentale, cum că marile companii farmaceutice, Big Pharma au produs Covid 19, ca să facă profit și să vândă vaccinuri, iar populația lumii să fie robită de dependența de medicamente. Ce nu spun conspiraționiștii este că cel mai mare producător de vaccinuri din lume este o țară subdezvoltată tehnologic și sanitar, India, dar o supraputere în populație și tradiție medicală milenară.

Din India au venit conceptele de medicină alternativă, meditația transcedentală și Hare Krisna, tot felul de leacuri miraculoase pentru boli incurabile, vegetarianismul yoghin, cristaloterapie, inclusiv urofilia, a lui Gregorian Bivolaru și a celor ce urinează pe clădiri în centrele orașelor. Toate au venit de la Mama India, care le-a încercat și văzut pe toate. Mama India a produs marile companii de placebo, Big Karma, care au CEO extremiști culinari, vegani, vindecători cu cristale, homeopați și anti-vacciniști, formând o adevărată industrie a Noii Ordini Mondiale Anti-Medicamentoase.

În Vestul Europei și în România a apărut necesitatea hrănirii cu pâine fără gluten, căci glutenul face rău. Apostolii vieții sănătoase, care repudiază glutenul, nu pot să explice ce este acesta, sau cum se scoate el din cereale, probabil prin vânturare ca și neghina. Propovăduirea consumului pâinii fără gluten, este emiterea de idei fără gânden, fără proteina de care are nevoie creierul de când a început să cultive grâu și să se roage la Dumnezeul de la GoblekiTepe.

Revenind la poliomelită, anul acesta s-a anunțat în august că Africa a eradicat boala de pe continent, firește prin vaccinare, cu vaccinul de pe vremea lui Tito și Bilgheiț liceeanul, pe când umbla ultimul la farmacii să ia medicamente să scape de coșurile purulente de tocilar.

Cu adepții teroriilor conspirației nu ai capăt, ei găsesc tot felul de explicații care le convin, pe cale le trag pe cap ca un protex să își protejeze gândirea fecundă. Iosip Broz Tito avea sosie, Nicolae Ceaușescu era cu Papa de la Roma în loja masonică Propaganda Due, Vladimir Putin face în Elveția transfuzii cu sânge de la copii, iar regina Angliei și cancelarul Germaniei fac sacrificii umane pentru a hrăni pe extratereștri care mănâncă energie și ne-au pus pământul plat sub cupola de plexiglas.

Astăzi, 7 septembrie 1964, sosia lui Tito s-a întâlnit cu Gheorghe Gheorghiu-Dej(acela iradiat de ruși), să taie pamblica ombilicală a inaugurării lucrărilor la barajul Porțile de Fier I, pentru ca tovarășii corporați din viitor, să aibă curent la trotinetele cu care merg în pauza de masă să înfulece salată cu germeni de grâu, fără gluten, la karmangerii.

Ironic Gate I

P.S. Dacă tot am vorbit de Gheorghiu-Dej, îi urez LA MULȚI ANI! celei mai cunoscute Gheorghiu din România, soprana Angela Gheorghiu, care își sărbătorește azi ziua de naștere.

Ajutorul palmez în România

Malta este un stat condus de un ordin militar religios, Cavalerii de Malta, care duc războiul împotriva sărăciei din alte țări printr-un ONG-fundație de binefacere, trimițând fonduri în afara țării, așa cum face Iranul când trimite bani și bomboane către militanții Hezbollah. Nu vă mai uitați chiorâș la Iran când face aceste lucruri, căci iranienii sunt cu Dumnezeu dacă fac bine altora, dar judecați de oameni, iar maltezii ierați și lăsați în pacea Domnului.

Nu i-a văzut nimeni pe cavalerii maltezi să se scalde în bani îmbrăcați în chiloți de tablă, iar pe iranieni nici atât. Ar trebui maltezii să le doneze iranienilor niște armuri complete să poată să facă baie după perceptele Islamului, că prea i-au întinat alții pentru binefacerile lor, și să poată folosi armurile la nevoie, în caz că le fac cadou americanii o ploaie de rachete.

Numai cuvinte bune despre Serviciul de Ajutor Maltez în România, căci modelul lor a fost adoptat de alte ONG-uri, ce s-au constituit ca niște frății, cum sunt ”Frații pușcăriași” sau mai nou ”Frații Bărboși”, mai toți într-o breaslă de într-ajutorare a semenilor. Membri lor sunt voluntarii cu joburi normale, făcând binefacerea în timpul liber, ca pe un hobby.

Oengiștii interesanți sunt cei care fac o profesie din întinsul mânii după bani, pentru fanteziile lor, pentru hobby-urile lor, la fel cum fac cerșetorii, prin breasla lor de mendicanți. Au devenit cerșetori profesioniști unii oengiști, și te conving de justețea cauzei lor, a dizabilității sociale pe care vor să o trateze, să o îndrepte, de răul pe care vor să îl curme din societate, la fel cum cerșetorii profesioniști te conving să le dai bani când își etalează bolile, infirmitățile, cioatele, mâinile și picioarele strâmbe, sau după caz simulează boala și imperfecțiunea trupului.

Una dintre importantele campanii ongiste dar și politice este ”opriți tăierea pădurilor”, în care cei cu bani sunt îndemnați să dea bani să oprească măcelul copacilor. Probabil cu banii din donații se cumpără toate securile sau drujbele de pe piață, sau toată benzina din benzinării, și de ce le intră bani în cont, de aia se evaporă, ca benzina, în munca doar de ei știută.

În anii 30 când activa Garda de Fler***, a fost unul dintre ei, camaradul Stelescu, ce a vrut să facă un ONG mai de calitate decât Legiunea, ”Cruciada Românismului”, cruciadă pe care a încheiat-o sub lovituri de topor, executate de ortacii în cămăși verzi. Asta se petrecea la nivel politic într-o campanie electorală. E bine de știut că legionarii din Roma porneau în campanie, adică în câmp, ieșeau din castru la țară, iar în prezent, campaniile electorale din orașe ar trebui să se numească orășalii, iar cele din păduri ar trebui să ia numele de forestalii.

Acum în campania electorală asistăm la Cruciada Pădurismului, făcută de Căpitanii Planetară, iar unul dintre aceștia, un căpitan de plai, vizigoțiul Yeti s-a plâns că a fost amenințat cu moartea de către niște legionari noi, nu din legiunile lui Avram Iancu, ci dintre tăietorii de pădure din Someșul Rece, pe unde a umblat Crăișorul Munților. Pe lumberjacks i-a lăsat rece faptul că senatorul a spus că îi toarnă la o altă gardă, cea Forestieră, tot în verde, și zic unii, deoarece gardiștii forestieri sunt cozi de topor ce nu îi altoiesc pe braconieri.

Senatorul de mai sus, activist de mediu, nu este un cerșetor ONG-ist, nu vă lăsați impresionați de haine, ci este plătit din banii publici, nu să umble creanga în păduri, ci să stea în Parlament să facă legi, nu să doarmă, cum s-a mai întâmplat. Cel mai probabil fiind în forestalie, este un cerșetor profesionist de voturi, ca toți politicienii, când sunt chemați să păzească ocolul lor politic de tăietorii de voturi, că altfel le ia pâinea de la gură. Într-un film românesc, spunea un actor ce a interpretat pe legionari că mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește nimic.

Probabil este mai cu moț vizigoțiu, de l-au amenințat tăietorii de lemne, fiind de loc din Țara Moților, iar amenințarea s-a făcut în preajma alegerilor. Au spus unii din afara USR, despre incident, că este simulație de cerșetor de voturi, tocmai pentru că în partidul lor nu se mai vede pădurea de uscături, iar dacă nu izbândesc în alegeri, se transformă România încetișor în Țara Hoților.

Poate nu ar fi rău după alegeri, așa cum ANAF îi vizitează pe cerșetorii amatori, să îi viziteze A.E.P.*(nu O.E.P**Doamne feri!) și pe cerșetorii profesioniști, pe politicieni, iar dacă îi prind au tăiat frunză la câini și că fentează, să le impute cheltuielile din campanie, și să le taie maul.

Stăpânul belelelor

*Autoritatea Electorală Permanentă

**Organizația pentru Eliberarea Palestinei

***legionarii au fost useriștii anilor 30, și au ajuns la guvernare în 1940, astăzi, pe 6 septembrie.

Viața ca o spadă

V-ați gândit cred la ziua începerii anului școlar și de ce are loc în septembrie, și nu în ianuarie, sau în altă lună a anului. Explicația este simplă, pentru că pe vremuri școala se făcea la biserici și chilii, nu în școli iar noul an școlar începea deodată cu anul bisericesc, adică pe 1 septembrie. Dacă stați și judecați, cei din branșa juridică, v-a picat fisa în cutia craniană (a milei) că și anul judecătoresc începe tot pe 1 septembrie. Și acest an nou al pârilor în justiție, datează tot de când erau căsătorite judecățile divine cu cele omenești, biserica cu justiția, și după ce s-au certat, a intervenit despărțirea în fapt, iar apoi în drept, divorțul statului de biserică. Așadar triumviratul morală-școală-pârală începe pe 1 septembrie.

Vă mai amintiți de vremea școlii când vă spunea să stați drept în bancă, să nu vă cocoșați de la învățătură. Probabil de la aplecarea asupra cărților vine vorba să stai strâmb și să gândești drept, dar noi, care vrem să fim drepți cu știința învățatului, ne întoarcem la vremea când profesorul era dascălul sau preotul de la biserică. Ca să nu ne umble creanga gândirea la amintirile din copilărie, vă reamintesc că și atunci, dar și acum, profesorii cereau elevilor să reproducă învățătura ca și papagalii dresați să tragă bilete de noroc, ca pe o poezie.

Din papagalii aceia au apărut la noi tocilarii, cuvânt care inițial desemna pe cei ce ascut cuțitele la polizorul de mână, la tocilă, iar cei ce trudeau cu cărțile, încercau să dea ascuțiș gândirii, dar nu toți reușeau, cel mult dădeau lustru coatelor pe băncile școlii.

Cam toți în primii 12 ani de școală am primit un basic de învățătură, la fel cum era programul acela vechi informatic, dar fereastra cunoașterii se deschidea la facultate, când trebuia să instalăm un Windows, original, nu cu crack și key-generator, program care trebuia să ne dea un lustru pe fundul pantalonilor, cum primesc bărcile lustru pe fund când le dau pe valurile vieții. Dar și cu studiile superioare, vorba lui Moromete, depinde după facultăți, ce noroc ai de profesori.

Poate voi ați avut noroc de dascăli, eu mi-am cam făcut norocul singur. Ori erau profesorii preocupați să ne adape ca și pe cămile cu știința dreptului, ori eram noi cu stomacul îngustat, că nu prea digeram ușor hrana pe care o primeam și ne cam umflam când ne picau la examene. Spre exemplu, la dreptul succesoral, ne dădeau cuvintele din latină ca pe niște vitamine, doar-doar ne scoteau din ungherele capului mătreața de latină din clasa a VIII-a, ce s-a așternut până la genunchiul broaștei. Acel straniu cuvânt, de cujus, nu cupla nicidecum cu defunctul, nici să te picure cu ceara lumânării ce i s-a scurs la înmormântare. Dacă în schimb ne-ar fi explicat că de cujus, care ne bântuia cursul ca o stafie, însemna mortul, defunctul, decedatul, și e acela ce a căpătat cuiele în sicriu, era mult mai simplu.

La fel stă problema cu expresiile cadru procesual sau cadru constituțional, pe care nu ți le puteai imagina semantic, nici în ruptul capului. Dacă în schimb, ne-ar fi spus de bătrânii sau schilozii care umbă cu cadrul metalic, atunci când au rupte oasele, și că doar în cadrul acela se manifestă, era altă mâncare de pește. Peștele oricum de la cap se împute, iar unde nu-i cap, vai de picioare și de umanioare.

Cred că ne lipsesc profesorii, aceia care să profeseze ce au învățat, nu să profereze materia, să o perforeze, sau mai rău să o profaneze. Nu știu cum se fac profesori aceia care urmează modulul pedagogic de 2 semestre, în loc de 4 ani de pedagogie. Modulul pedagogic de la noi l-am asemuit cu modulul selenar, cu care te duci pe Lună 20 de metri, faci un pișu, iar când te întorci pe Pământ, se cheamă că ai aselenizat și ești explorator spațial.

Știți care este diferența dintre astronaut și cosmonaut? Una de optică și profunzime. Americanii spun astronauți la cei ce merg spre astre, iar sovieticii spun cosmonauți la cei ce merg în Cosmos. În fapt, toți au fost doar pe Lună, care este satelit nu astru, iar în drept, Luna este Cosmosul din celălalt colț al camerei. Cam așa e și cu profesorii și modulul lor pedagogic. Ce să mai spun de „Universul” juridic…

Iuri Cacarin