Din orice colț al țării citiți acest articol, pașii v-au purtat mai mult de nevoie decât de voie, cel puțin o dată în viață( ca în emisiunea aceea cu lacrimi), în sediul Administrației Financiare, numit pompos Palatul de Finanțe. Dacă v-a sărit în ochi, e bine, dacă nu, vă arăt eu: toate palatele finanțelor sunt placate la interior cu marmură albă-roșiatică, de crezi că ai călcat în cavoul unui doge venețian.
De fapt palatul de finanțe este condus de o ins hodorogit, și este locul unde este înmormântat bunul-simț al sugativării resurselor cetățenilor, resurse ce compun finanțele publice. Palatele astea din poveste sunt populate de ființe fantastice, ce se ocupă ca obsedatele de cifre și de numere, de parcă sunt cu toții din secta lui Pitagora, fiind în realitate doar niște pitagureici, adică aceia ce iau pita de la gura oamenilor, să umple burdihanul nesătul al statului.
Țara finanțelor este condusă după Codul Fiscal(Codul banilor) și Codul de Procedură Fiscală(Codul cum să însușești banii). Făcând o paranteză, legile din România se măsoară nu în cât de bune sunt, căci binele nu are termen de comparație, ci în cât de rele sunt. Codul de Procedură Fiscală este cred cel mai rău cod conceput în România, așa cum spune un Domn avocat din Cluj, cu D mare, ca și când 10 inși, beau ce alcool găsesc prin casă, după Revelion, și își spun ”hai să facem niște reguli cum să ia statul banii oamenilor”.
Prima regulă a făcutului de bani, una vrăjită, ca în povestea Vârtelnița fermecată, este să găsești de la cine să iei, fără ca aceștia să se opună. În Vârtelnița fermecată era un spiriduș, ce a dat un fus vrăjit cuiva, fus ce transforma fânul în aur, și i-a spus poezia fermecată, care în cazul nostru este:
…vârteliță te învârtește, fir de aur răsucește…eu îți dau proști, tu îmi dă aur...
Lăsând gluma la o parte, cred că știți de unde vine cuvântul delapidare: romanii construiau doar monumentele publice cu marmură, iar dacă scoteai piatra din ele, prin furt, însemna că de-lapidezi, iar apoi te lapidau ei peste gât cu securea, dacă prindeau hoțul, fiind temători de vorbele lui Iisus, să arunce cu piatra acela ce nu a greșit, ca atare dădeau cu ascuțișul.
Celălalt termen ciudat de explicat, este Trezoreria, adică Comoara, pe care să îl țineți minte gândindu-vă la anii 90, când un italian bătrân mângâia latinitatea și inocența unei tinere, și îi șoptea ”tesoro mio” la urechiușă, gândind la marile afaceri ce la va face după descălecatul nocturn, la tunurile ce le va da și va pleca, învârtit ca fusul spiridușului.
Cealaltă regulă pe care o are Statul în făcutul de bani, este ca și secretul evreului bătrîn, spus pe patul de moarte copiilor: respectarea vorbei.
”Când spui că iei, să iei, când spui că dai, să spui”, palma în fund să-o pui, și să te duci, cât mai apuci.
Greață fără de moarte
AMICUS FURIAE 