La fiecare zi de naștere sau moarte a unui mare scriitor sau poet, neapărat ”cineva” trebuie să ne reamintească câți ani s-au împlinit, ca și când l-ai cunoscut personal și te-ar ajuta asta cu ceva. Anul acesta s-au împlinit 173 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, am auzit-o la radio. Dacă faceam eu calculul, ziceam ”moaamă..ce bun sunt la matematică și istorie, ce memorie am”.
Apropo de istorie. Avea ”istoricul” Adrian Cioroianu cele 5 minute de istorie de la TVR, condensate ca o transpirație a transpirației, timp în care scria de musai pe ecran că este ”fost ministru de externe”. Mențiunea era foarte importantă. Să ne amintim noi câte păci între popoare a făcut Cioroianu sau câte foamete/foameți a stârpit el pe mapamond prin diplomație. A stârpit, foametea lui, că s-a îngrașat ca un, pardon, porc, iar în afară de asta, te și enerva cu freza lui à la Vadim Tudor. Cioroianu mai avea ceva, la fel de enervant ca și Vadim Tudor, aici facem o paranteză.
Cred că ați observat că, la un moment dat, în viața unui om, este un moment istoric în care simte el cu toată corporalitatea că trebuie să poarte un sacou alb. Bunăoară, sacoul alb a apărut la V.C. Tudor, la Adrian Împăunescu, la Gigi Fecali, la Gheorghe Furnal, iar mai nou, însuși Tudor Bălosu aka Dorel Vișan îl poartă. Acel moment istoric e unul isteric, omul cu sacou alb începe să voarbească tâmpenii, să aiureze, să spună fel și fel de prostii. Acel moment ar trebui să îi sugereze omului alb că nu un sacou i s-ar potrivi, ci o cămașă de forță, bonus cu sejur la ospiciu, unde să le povestească napoleonilor despre daci, tuneluri, levitație, lasere ce taie tancuri…câte și mai câte adevăruri ocultate în mintiuca lor. Aaa, să nu îl uităm pe Dan Puric, un colos la cuget ros, care pișca din portofele lei de bilete de intrare când ținea prelegeri fără noică. Nu prea vezi oameni îmbrăcați în alb, decât pe nebuni, pe doctori, pe veterinari, sau pe Patriarh sau pe Muftiu, dar măcar ultimii au o scuză, religia. Sau pe Donald Trump. Treaba cu îmbrăcatul ține de etichetă.
Apropo de etichete. Nu înțeleg care este rostul lenjeriei de pat de mătase. În primul rând că așternuturile sunt reci, iar atunci când dormi crezi că ai iarăși 4 ani și ai făcut pipi în pat. În al doilea rând, sunt foarte alunecoase, parcă sunt unse. Ca să dormi ca lumea în mătase ar trebui să vând în setul cu fețe de pernă și cearșaf o pereche de centuri de siguranță sau de chingi, cu care să te ancorezi, să nu cazi peste bordul patului.
Am ajuns la subiectul cu etichetele. Ați văzut că la haine sau la cearșafuri, se pun mai nou etichete atât de mari, încât sunt în sinea lor un cearșaf, de îți poți sufla nasul în el. Firește că au rost etichetele, așa poți învăța cum se scrie cotton în toate limbile pământului, pe unde se vinde chilotul ăla sau tricoul. Îi spune la fel, în afară de română și turcă. Parcă nu ai putea dormi noaptea bine, dacă nu citești în limba ta ”bumbac” sau de unde vine, din India sau din Pakistan.
La fel de aiurea ca și etichetele cearșaf sunt noile dopuri cu balama, care sunt pe toate sticlele de plastic. Nu cumva să scapi dopul pe jos, se rostogolește și merge în canal, se umple de Covid și de praf. Cred că ideea dopului cu balama a aparținut vreunui comisar european al dopului, în mod sigur există așa ceva. Unul rotofei, care nu mai avea chef să se aplece după dopul de la Coca-Cola Zero. Ia să nu se mai aplece grașii după dop, că e discriminatoriu…ia să se zgârie oamenii pe nas, în dopul cu balama, să știe că băutul din sticlă nu e politicos, să își pună în pahar. Pahar din hârtie reciclată, hârtie igienică, dacă e posibil. Zimț și făcut, s-a implementat directiva capacului cu balama, să ne fie de belea.
Dacă am început cu Mihai Eminescu și am continuat cu haine și îmbrăcăminte, trebuie să recunoaștem că cele mai frumoase haine sunt cuvintele rostite de om. Dacă am început cu Eminescu, să terminăm tot cu ”dânsul”, vorba cântecului soților Teodorovici.
Chiar dacă românii sunt săraci, cu duhul, o dată pe an, la 15 ianuarie, că atât se poate, ar trebui să ne îmbrăcăm mintea și inima cu poezia lui Eminescu. O singură dată pe an să ne simțim împărați, chiar dacă suntem goi. Pe dinăuntru.
Interzis și făcut
©The New Yorker Humor, Charlie Hankin
AMICUS FURIAE 
Săraci cu duhul, dar cu sacou alb! Apropo, încă nu e clar ce înseamnă să fii sărac cu duhul. Săraci suntem multi și asta știm, cu duhul ăsta e mai greu și știm că ferice de cei săraci cu duhul. Poate traducerea nu e bună si ar suna mai bine: „Ferice de cei săraci de duhuri!”, adică de cei neposedați de ele, să zic asa. Cei care sunt stăpâni pe situație, nu ca acum când nimeni nu știe ce vrea.
ApreciazăApreciază