Sfârșitul Glumii

Fiind începutul anului vechi pe stil nou, adică trecând noi din Anul Pandemiei în Anul Vaccinului, se cuvine pentru cititorii blogului, dragii enormiași, după sărbători, să ținem o piedică duhovnicească, așa cum se țin în Bisericile de la noi, despre schimbarea domnilor și înfricoșata judecată.

Ați văzut lesne că Președintele Americii, acela ce rostea adevărul cu gura strânsă ca un rect-credincios, a fost nevoit să plece din Clasa Albă, fără surle și trâmbițe, ci cu sule în coaste și sulițele Gărzii Naționale, după ce l-au acuzat în Congres de instigare la insurgență. Actualul-fost președinte a propovăduit împotriva ”gripei Covid”, împotriva purtării căștilor pe gură, dar pentru purtarea dopurilor de ceară în urechi, pentru acesta fiind valabil doar adevărul sconcs din dânsul.

Vorbele de duh, necurat, ale lui Trump, au prins rădăcini și în România în rândurile clerului, care a acuzat autoritățile că nu este lăsat să facă rânduiala de veacuri, și că din cauza măștii și a distanțării psihice, au ajuns foamenii să facă semnul crucii cu limba pe cerul gurii, ca în vremea comuniștilor. Au spus ortodocșii că în ultima vreme, prea mult s-a aruncat cu moroi în Biserică, iar credincioșii au uitat colindele cu ”cleru-i cler”, fiind împiedicați de harapul din Ministerul Sănătății.

Atitudinea clerului ortodox, nu tot, este una pe măsura modului în care în văd pe mireni. Dacă țineți minte, sunt peștii aceia numiți mreană, care chiar dacă au multe oase, au carne gustoasă, destul de ușor de pescuit, mai ales când e tulbure apa. Firește că ortodocșii așteaptă dezlegarea la pește și ridicarea interdicțiilor, că nu degeaba i-a făcut Iisus pescari de oameni, așteptând să îi vămuiască, așa cum vă muiește Statul, din scurt, de pe scaun.

Ce au uitat ortodocșii care se împotrivesc măsurilor sanitare, este faptul că Iisus a fost cunoscut mai degrabă ca și medic și vindecător decât pictat ca o stafie imobiliară. Dacă e să citim semnificația hainelor albe ale lui Iisus, este că în cearșaf alb se îngropau morții, trupul fiind mort, nu mintea și sufletul. Oricum, ne-am depărtat de semnificația creștinismului inițial, căci acum te îngroapă în costum, de parcă mergi la interviu de angajare, nu la odihnă și concediu, iar dacă mai-marii bisericii au bărbi, îi poate face cel mult filozofi, dar nu medici sau virusologi.

Fiind blog juridic, facem amintire de secularizarea averilor mănăstirești din 17/29 decembrie 1863, sub domnia lui A.I. Cuza, care a însemnat separarea statului de religie și însușirea(luarea) pământului mănăstirilor ”închinate” în patrimoniul Statului. Bun lucru a făcut domnitorul, că de atunci tot auzim numai fake-news-uri cu masoneria, și cu masonul de Cuza care i-a nedreptățit, că le-a luat pâinea de la gură și podgoriile din bătătură.

În privința vaccinului, dacă să-l faceți ori ba, să vă gândiți de câte ori s-a întâmplat să vă doară un dinte, și să mergeți să vorbiți cu preotul, să îl întrebați dacă e mai bine să mergeți la dentist, sau să răbdați, că durerea nu există. Sau de câte ori v-ați spovedit la medicul de familie, sau la, să zicem, instalator.

Dacă a fost 15 ianuarie, scriem două rânduri tovarășului de geniu al lui Eminescu, celui mai iubit dintre popii ce au pășit pe acest pământ, Prea Fericitului Ion Creangă, cu îndemnul să ascultați ce zice popa, dar să faceți cum vreți voi. Chestia gravă cu Ion Creangă și BOR, nu este că l-a dat afară din preoție, și au făcut cel mai mare bine Culturii Române, ci că l-au primit înapoi, postum. De parcă îl și interesa pe bădia Ion de părerea și votul lor. Unanim. Dacă ar fi astăzi printre noi, v-ar spune cam așa:

 -Apoi este-o vorbă: dacă-i copil, să se joace, dacă-i cal, să tragă și dacă-i popă, să citească!

Iar dacă-i medic, să vaccineze!(n.n.)

Nimica Unire

Masajul de Anul Nou

A mai trecut un an în care mai toți am realizat că am făcut ca de obicei într-un an,  o mărgică, cum a făcut găina babei în Punguța cu doi bani, așteptând din luna martie nu-știu-ce, care nu mai vrea să vină, iar cititorii au așteptat probabil al 51-lea text de pe blog. Vă mulțumesc pentru urările de bine, pe bune, și aceluia care mi-a dat porecla condeiul sulfuric.

Povestea cu ianuarie și Ianus, zeul roman care se uită cu o față într-un an, și cu una în altul, o știți. În esență e cam așa cum vă uitați în portofel și faceți fețe-fețe după sărbători. Ce nu știți, este că din 2022 se va schimba denumirea lunii ianuarie în vaccinuarie, și devine luna când încep vaccinurile, așa cum s-a zvonit de către Agenția Incultei Mondiale.

S-a anunțat de Anul Nou că Marea Britanie și Israelul au început vaccinarea în masă, deși știm că vaccinul se face în antebraț, și pe masă se rulează cuiele. Cealaltă știre care s-a ținut scai de britoni, e cu tulpina de Covid ce vine din Marea Britanie, de care nu o să scăpăm, câte vreme a rămas rădăcina în Albion, așa cum Regatul Unit a rămas de căruța Europei. Apropos de vaccinare, dacă nu ați văzut vechi postere sovietice cu Anul Nou, copiii lor erau imaginați purtând sub braț rachete ca niște seringi uriașe, ca un îndemn la o călătorie cu seringa, la vise cu injecții, pentru ei, că noi am primit de la ei doar coșmaruri și dejecții.

Ceva aproape interesant la sfârșitul de an, a fost mesajul de anul nou al președintelui României, dar numai la radio, de m-am gândit că vorbește pe nas Regele Mihai, că abdică iar ”pentru sine și urmași” iar Duda va urzi ca un vierme, de mătase, alte tronuri. Când să vezi comedie, Președintele în loc să ne ureze răbdare sau bani, a început cu sănătate, prevenție, vaccin și tot felul de vulgarități medicale, de te făcea să tragi o gură de spirt sanitar, să vezi cum se simt oamenii ăia de la Vaslui, când sunt bombardați, fără voia lor, cu ajutoare sociale.

E cazul să aducem și juridicul în scrutare, iar data aceasta este explicația stării de alertă, care s-a prelungit iarăși. Alerta, ca și alarma, vine din limba italiană, firește, din ”all erta”, de veghe, de strajă, iar alarmă, e simplu, la armă, și tot legată de alarmă este larmă, adică tărăboiul și strigătele care  se produc când se pune mâna pe arme.

Dacă v-ați uitat la TV la imagini de Revelion de pe mapamond, și i-ați văzut pe chinezii din Wuhan ce erau îngrămădiți în stradă ca sardinele în cutie, și v-ați enervat la culme pe distanțarea lor și neputința noastră, pentru anul care a început deja, vă transmit ceea ce Președintele trebuia, adică o vorbă de duh din țara ce a produs Guvidul: răbdarea începe când crezi că nu mai ai răbdare.

Să aveți răbdare cât China! La Mulți Ani!

Răbdarea de seamă

Portocal năzdrăvan

Ultimele două săptămâni din an au o abundență de evrei, portocale și fapte bune care ne umplu măselele și mintea în modul cel mai plăcut, încât era păcat să nu le cuprindem toate într-un text, cu gândul la singura țară care le are pe toate, Portugalia.

Portugalia a fost ultima ce a renunțat la regimul colonial, nici acela adevărat, țara fiind un sărac mai bogat cu o scamă decât săracii ce o compuneau, Angola și Mozambic. Dacă nu știți unde e Angola, să vă gândiți că în italiană angolo înseamnă unghi sau colț, deci Angola e unde Africa face un fel de colț, la vest, iar Mozambicul e la est, unde numele se dau cu ciufală. Numele Mozambic vine de la un evreu sau arab ce se așezase acolo, Mussa al Biki, iar zulușii întrebați cum îi zice la țara asta, cam așa au explicat, că e a lui Moise a luʼ Biki.

Portugalia a fost condusă 40 de ani de un avocat dictator, Antonio de Olivera Salazar, ce a instituit un fel de stare de urgență când a venit epidemia de comunism la spanioli, avocat care i-a ajutat în Al Doilea Război Mondial pe britanici, dar cel mai mult pe evrei, pe care i-a găzduit, dat pașapoarte și bani să fugă cât vedeau cu perciunii.

Salazar a avut o dictatură de extremă dreapta bizară, cu uniforme și negrotei ce salutau ca și naziștii, încadrați în organizații militarizate. Una dintre ele, un fel de Șoimii Patriei, se numea Mocidade Portuguesa, compusă din tineret, putea lesne să își spună Mucitatea Portugheză, după cum umblau pruncii cu brațele ridicate, de parcă le curgea sânge din nas.

Mai țineți minte cum vă curgea sânge din nas când erați mici, și țineați ridicată mâna sus și uneori vă era rușine? Cam așa și portughezii, după război ori au mâncat ulei de pește, și nu le-a mai curs sânge, ori le-a fost rușine să țină mâna sus. Ținutul brațului sus, are și riscuri, că te cheamă profesorul să răspunzi la lecție, crezând că ai ceva de spus, sau vin americanii și îți dau lecții, de democrație, iar atunci le ridici pe amândouă, te predai și stai jos cuminte în barca ta, cu mâinile la spate.

Ce mai trebuie să știți despre Portugalia, este că are cel mai vechi tratat de alianță funcțional din lume, cu Anglia, Alianța Luso-Engleză, semnată în 1386, ceea ce a permis Portugaliei, dar și Spaniei, să rămână neutre în al doilea război, iar lui Salazar să nu îi dea nas lui Hitler, ci eventual să își ia nasul la purtare, să facă lucruri năzdrăvane pentru evreii din Europa.

Fiind blog juridic, trebuie puse și noțiuni juridice în text, și fiind vorba despre tratate, vă explicăm principiul latin pacta sunt servanda, adică înțelegerile trebuie păstrate. E ca și când se pune masa de Anul Nou la restaurant și vine majordomul și anunță că masa este servită, iar atunci mănânci ce este în meniu, ce s-a convenit, nu ceri sarmale sau răcituri, că nu sunt, și se uită ceilalți urât la tine.

Cu pacta sunt servanda trebuia terminată înțelegerea Marii Britanii cu Uniunea Europeană, adică respectat Tratatul de Aderare în privința dezabonării, iar când se iese din Uniune, se lasă loc de bună ziua, și nu se trântește ușa, că se sparg gemurile.

Barda de fler

Distanțarea psihică

În aceste 9 luni de când ne curtează virusul, de puteam să facem copii cu el, s-a vorbit excesiv de distanțarea fizică, încât am uitat cu desăvârșire de distanțarea psihică de Rusia și imperiul ei, distanțare pe care o sărbătorim în fiecare decembrie de Crăciun.

Nu toți românii s-au putut distanța psihic de Rusia, pentru că putut e la trecut iar put și pot este la prezent, duhnind din dânșii filo-rusismul ca un damf de vodcă. Unul dintre ei este Ion Ilici Iliescu, Ionul Negativ, care ne-a electrizat tinerețile cu minerii care ne-au bombardat spatele cu cozi de lopată.

Un altul, la care nu vă gândiți, este Alexandru Mironov, acela cu SF-ul cu țârâita la TVR în anii ʼ90, alături de domnul acela cărunt pe care nu ținem minte cum îl chemă*. Mironov are ascendență în Basarabia, ca și când s-ar trage din stele, alea sovietice, este ateu practicant și rus cu pluta în privința lui Dumnezeu.

De la Mironov ajungem la Agenția Spațială Română, de care nu cred că știți, înființată în 1991, agenție care nu a mai trimis în Cosmos pe nimeni, singurul fiind Dumitru Prunariu, care a fost când noi nu eram distanțați de ruși, și mulți dintre noi eram pe când nu s-a zărit, cum zicea Eminescu. Se vede că Steaua de la Răsărit, care nu ne-a prea priit, a ales cosmonaut român reprezentativ, cu nume să strălucească, pentru că ne-au *utut, să fie în ton cu faptele lor mărețe din timpul războiului, când umblau femeile cu frica în fân.

Nimic rău despre Dumitru Prunariu, care este acum general cu o stea, deși, la cosmonauți, trebuiau să le dea grad de general cu o lună, dacă au fost pe ea, sau la generalii de securitate, general cu un ochi sau o ureche, în funcție de explorările făcute, după principiul un pas mic pentru om, un pas mare pentru Securitate.

Am ajuns de la generali la partea juridică, unde este dictonul specialia generalibus derogant, adică norma legală specială se trage din cea generală, ca și la Revoluție, când moartea s-a tras de la generalii ce au condus amabilitățile. Să nu întristăm lumea, ci dacă e despre stele textul să scriem că dictonul latin per aspera ad astram se găsește în sigla țigărilor Pall Mall, și că probabil steaua de la Betleem a fost conjucția dintre Jupiter și Saturn, pe care nu ați avut curiozitatea să o observați zilele acestea pe cer.

Încă o chestie de Crăciun. Se spune că atunci când a fost cu aselenizarea, NASA a spus astronauților că dacă văd OZN-uri, să zică codat Moș Crăciun. Sunt ceva înregistrări audio, probabil false, ca și aselenizarea, când unul dintre tovarășii lui Neil Armstrong a spus speriat că vede mulți Moși Crăciuni. Echipajul Apolo 11 a fost format din 3 persoane, Neil Armstrong și ceilalți doi, ca și cei trei tenori, Pavarotti și ceilalți doi, pe care nu îi ținem minte. Chestia cu uitarea e cu Revoluția, să nu uitați voi!

Vițelul de Aur vă urează SĂRBĂTORI FERICITE și vă colindă:

Crăciun Fericit,

Fără Steaua de la Răsărit,

Care rău ne-o făurit,

Până când ne-am despărțit,

De Tovarășul Iubit,

Atunci când l-am găurit.

Vițelul de Graur

*Mihai Bădescu era domnul ce prezenta pe Asimov poporului iubitor de Sefeu

Lipsă de pândire

O știre absolut bizară pentru Europa a venit astăzi din Coreea de Nord, și anume că un pescar nord-coreean a fost executat public pentru că a ascultat posturi de radio străine. Dacă pescarul nu l-a ascultat pe Iisus la radio, chemând la facerea de pescari de fameni, altcineva l-a ascultat pe omul ăsta, iar apoi nu l-a mai ascultat, că era patetic, și probabil au tras cu tunul în el. Trasul cu tunul în oameni e lucru banal în Coreea de Nord, așa cum e lucru banal în România anului 2020 să te pui la coadă la pâine, când o poți găsi oriunde.

După regimuri totalitare, cineva dă socoteală pentru atrocități și crime, sau nu, în România. Asta cu datul de socoteală, care nu mai vine, este ca atunci când la alimentara nu are să îți dea rest și, ori îți dă gumă de mestecat sau bomboane, ori te trimite la plimbare. Dacă ceri socoteala, poate nu primești produsul, atunci cel mai bine mergi cu bani ficși, sau îți ții gura.  

Articolul este legat de Timișoara, dar și de Coreea, și de modul în care s-a cerut socoteala pentru comunism, mai bine zis, cine trebuia să facă calculele. Calculele trebuiau făcute de către justiție, prin magistrați, nu de către popor, care nu are căderea, decât atunci când trage Armata, și atunci nu are nici ridicarea, ci doar sângerarea, iar ei au nepăsarea. Din păcate, justiția și-a fracturat gândirea când l-a judecat pripit pe Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu, pe fugă, fără căi de atac, cu tribunal excepțional, iar de atunci umblă cu gândirea în atele, că nu se vindecă așa de ușor, după show-ul din 1989.

Lipsa de gândire este un fel de lipsă de pândire, ca atunci când portarul de la instituție merge la toaletă 5 minute să facă ”un pișu”, fără să se spele pe mâini, și fix atunci se fură ceva. Dacă vi s-au furat ani din viață, nu-i bai, cresc înapoi, nu-i pagubă, justiția este suplă și neprihănită. Mai puneți și voi o coroană pe unde s-a tras, viața din oameni, mai aprindeți o lumânare, să îi lumineze pe aceia ce trebuiau să facă lumină.

Dacă este blog juridic, să explicăm cine ne judecă, nu cel de Sus, ci cel de jos, dar pe scaun, sub fund, nu la cap. Judecătorul poartă numele de magistrat, care vine de la magister, adică stăpân, sau de la magie în straturi, acesta fiind un mag îmbrăcat gros, ca o țigancă cu fuste, dar el e îmbrăcat în fruste. Tot aici explicăm cuvântul frustrat, adică cum vă simțiți, aceia cu simț al dreptății, când vă gândiți la Revoluție. Frustrat vine din limba italiană de la frusta, care înseamnă bici, iar frustrarea cu vinovații de la Revoluție seamănă puțin cu Biciul lui Futilla, care le bate obrazul gros magistraților.

Tot aici, la capitolul cu Armata și magistrații, este explicat cuvântul epolet, care vine din franceză de la umeri(épaules), dar care în română s-a denaturat fonetic, și noi le spunem puleți, cu e mut. Se cheamă puleți pentru că nu au avut demnitate să se tragă la o parte, după ce au tras, ne-au tras pe sfoară, și-au tras spuza pe turta lor, iar apoi ne trag de urechi cu fiecare prilej când justiția roșește feciorelnic când e înjurată pe bună dreptate, că e curvă penală. Nu vă scandalizați, așa ziceau bătrânii cuiva cu comportament schimbător, pe care nu te poți bizui.

La final, să nu tragem mâțul de coadă să lungim vorba, că e sărăcia pomului, acela de iarnă, la care dacă este lăudat, nu ne ducem cu sacul, ci cu dracul, ca să nu ne ducă racul.

Aș da bile de la mine

Revoluția de chiftea

S-a scurs încă un an peste cei 30 de la începutul Loviluției din 1989, când societatea militară a permis formarea unei societăți civile de protozoare politice, formată din oameni cu polizoare, turnători din turnătorii,  filatoare din filatură, PCR-ști metamorfozați în C.C.R.-iști, C.T.C-iști, și UTC-iști victorioși în lupta cu doctoratele plagiate. În peroada(vorba Președintelui) aceasta a anului, se mai aprind lumânări, se mai scot din umbre revoluționari falși, burtoșii din MApN depun coroane de flori pe unde au pușcat „uscăturile”, iar restul lumii se pregătește de Crăciun.

Noi, resturile lumii, ne vedem de împinsul cărucioarelor de aluminiu în mall-urile care scot la maluri, la limanuri, ultimul bănuț din portmoneu pentru marile lanțuri alimentare, care înlănțuie poporul cu pofte de bine și prea-plin, cu răceala golului alpin, a frigiderelor umplute cu porci, mațe, jumări, urechi și șorici. În magazinele alienare  apar biscuiții speculatius, tari ca lemnul, de parcă sunt făcuți din rumeguș.  Adevărul e că probabil erau o speculație a morarului, care culegea ultimul pumn de tărâțe cu rahați de șoarece, le punea scorțișoară și făcea o magie în pungă, în punga sa.

Tot în perioada Crăciunului, apar colindătorii cu steaua, care colindă magazinele după alcool, ca de sărbători să poarte Războiul Saltelelor, cu mâncare și băutură, cu urmarea Atacul Vomelor, și Ziua de Apoi, a murăturilor. Aștia sunt oamenii obișnuiți, dar colindătorii neobișnuiți, sunt cei afiliați la Dinamo, colindători ce intră nepoftiți în casele voastre și vă colindă cu urechea chestiile private ce le spuneți la telefon. Asta dacă mai țin și ei la tradițiile de dinainte de 1989, tradiții care se pierd, din fericire, altfel s-ar face o emisiunea Securizaur Folcloric, unde ar prezenta un dinozaur.

Totuși  fiind vorba de un blog aproximativ juridic, iar în perioada aceasta se taie/s-au tăiat porcii, în cinstea Sfântului Ignat, să dam și ceva definiții juridice, cum e aceea a genului proxim și a diferenței specifice. Definiția ne-o predicau la Facultatea de Drept cum predicau preoții iubirea de aproapele, iubirea tradițională, să nu cădeți în fund, șocați, că e altă iubire. Cuvântul proxim din genul proxim era aproape ca sens de studenți cum este Proxima Centauri aproape de Pământ. Explicația de sens trebuia făcută după cum urmează: genul proxim al porcului este politicianul, iar diferența specifică este că politicianul e un porc-vorbitor, care nu va deveni politician, decât atunci când vor zbura porcii.

Ieri a fost ziua când inventatorul Coandă a zburat în avionul cu reacție la Paris, și a avut reacție să se catapulteze că altfel nu făcea decât să capoteze și capituleze. Românul s-a născut inventator, pentru că dacă la cehoslovaci s-a inventat revoluția de catifea în noiembrie 1989, românii au inventat revoluția de chiftea în decembrie, că erau flămânzi, și l-au împușcat pe Dictator de Crăciun, să îl pună sub brad ca pe un cadou, ca la promoțiile de sărbători, când cumperi o naștere, a democrației, și primești bonus două crime. Până la a crede că pentru Ceaușești a fost ucidere rituală, noi comitem rime rituale și suntem condamnați la satiră, cu satârul.

Aderarea la Zona Neuro

Valuta Vaticanului

A fost bine, să nu fi fost rău, vorba lui Gheorghe Hagi, că Franța a adoptat prima în 1799 sistemul metric și mia multiplă a acestuia, kilometrul, pentru că altfel se împământenea uzul milei, dar nu a Domnului, ci a omului, care este mai variabilă și de obicei tinde spre zero.

Azi vom discuta despre grija statului față de cei mai defavorizați cetățeni ai săi, copiii, care se bucură în afară de părinți, de o lege specială și dreptul de a avea legături cu părintele de care sunt despărțiți, de parcă sunt în Grădina Bucuriilor, ca și în melodia Margaretei Pâslaru. Codul Civil nu explică cum copiii minori, care nu pot sta singuri în judecăți, exercită dreptul de a avea legături cu părintele la care nu locuiesc, dar așa este legea la noi, făcută de parlamentari tractoriști și CAP-iști.

Știți care este valuta Vaticanului? Nu este fosta liră italiană, nu este nici euro, ci plata Domnului. Cam în valuta Vaticanului stă nădejdea copiilor de a fi protejați, căci grija Statului față de ei este mână moartă legislativă, cu care statul mângâie creștetul copiilor din familiile destrămate, și a celor fără părinți. Mâna moartă a statului este ca o gheară de găină cu care se face voodoo, Statul făcând vrăji asupra copiilor, prin legi proaste. Măgăreața cade în sarcina judecătorilor, care dau dezlegare la unele chestiuni, descâlcind realitatea de magia neagră a lipsei părinților, așa cum preoții dezleagă blestemele.

Dacă am vorbit despre sarcină și clasificări, ajungem la clasificarea familiilor, care pot fi bi-parentale, mono-parentale, sau homo-parentale, unde un părinte este gay, sau pe nou-limba lui Orwell, elgibitist. Trecând peste discuția destul de logică că un cuplu gay nu este familie, dar un părinte singur este familie, nu am înțeles absurdul cu care celelalte familii tradiționale, de care nu am pomenit, se opun cu frică chiar și discuției ca gay-ii să înfieze copii.

Poate că un copil dintr-o casă de copii, ar prefera să primească doi părinți, chiar și gay, decât să încapă pe filiera traficului de copii și prostituție, patronat în unele cazuri de Poliție și de funcționarii administrativi. Cel mai probabil, familiile gay ar dori să dea o șansă celor cărora nu li se dă niciuna, nici măcar valuta Vaticanului, iar adopția de copii de către gay se face face în vederea creșterii și educării, nicidecum în vederea sechestrării și violării. Scopuri din astea „nobile” am văzut destule în familiile de buni creștini, pravoslavnici, catolici, reformați sau neoprotestanți, violatorii fiind bine reprezentați în toate ramurile creștinismului.

Sfârșitul de articol nu poate să fie trist, ci unul vesel, de-a dreptul „gay”. Am primit cu destulă indiferență știrea că Bolivia, o țară de la lățimea pământului plat, va recunoaște căsătoriile homosexuale, de parcă ar face ceva diferență dacă „poponarii” se căsătoresc sau nu.

Poate pentru ei este important, dar pe noi ne doare fix în cot de părerea lor, noi rămânem cum am fost, cu un Cod Civil cam prost, dar de post, că vine Crăciunul, ca nebunul, iar noi nu mai mergem la mall, că este cu minus, și afară e cu virus.

Nebunul Dumnezeu

Ministerul Faianțelor Publice

Din orice colț al țării citiți acest articol, pașii v-au purtat mai mult de nevoie decât de voie, cel puțin o dată în viață( ca în emisiunea aceea cu lacrimi), în sediul Administrației Financiare, numit pompos Palatul de Finanțe. Dacă v-a sărit în ochi, e bine, dacă nu, vă arăt eu: toate palatele finanțelor sunt placate la interior cu marmură albă-roșiatică, de crezi că ai călcat în cavoul unui doge venețian.

De fapt palatul de finanțe este condus de o ins hodorogit, și este locul unde este înmormântat bunul-simț al sugativării resurselor cetățenilor, resurse ce compun finanțele publice. Palatele astea din poveste sunt populate de ființe fantastice, ce se ocupă ca obsedatele de cifre și de numere, de parcă sunt cu toții din secta lui Pitagora, fiind în realitate doar niște pitagureici, adică aceia ce iau pita de la gura oamenilor, să umple burdihanul nesătul al statului.

Țara finanțelor este condusă după Codul Fiscal(Codul banilor) și Codul de Procedură Fiscală(Codul cum să însușești banii). Făcând o paranteză, legile din România se măsoară nu în cât de bune sunt, căci binele nu are termen de comparație, ci în cât de rele sunt. Codul de Procedură Fiscală este cred cel mai rău cod conceput în România, așa cum spune un Domn avocat din Cluj, cu D mare, ca și când 10 inși, beau ce alcool găsesc prin casă, după Revelion, și își spun ”hai să facem niște reguli cum să ia statul banii oamenilor”.

Prima regulă a făcutului de bani, una vrăjită, ca în povestea Vârtelnița fermecată, este să găsești de la cine să iei, fără ca aceștia să se opună. În Vârtelnița fermecată era un spiriduș, ce a dat un fus vrăjit cuiva, fus ce transforma fânul în aur, și i-a spus poezia fermecată, care în cazul nostru este:

…vârteliță te învârtește, fir de aur răsucește…eu îți dau proști, tu îmi dă aur...

Lăsând gluma la o parte, cred că știți de unde vine cuvântul delapidare: romanii construiau doar monumentele publice cu marmură, iar dacă scoteai piatra din ele, prin furt, însemna că de-lapidezi, iar apoi te lapidau ei peste gât cu securea, dacă prindeau hoțul, fiind temători de vorbele lui Iisus, să arunce cu piatra acela ce nu a greșit, ca atare dădeau cu ascuțișul.

Celălalt termen ciudat de explicat, este Trezoreria, adică Comoara, pe care să îl țineți minte gândindu-vă la anii 90, când un italian bătrân mângâia latinitatea și inocența unei tinere, și îi șoptea ”tesoro mio” la urechiușă, gândind la marile afaceri ce la va face după descălecatul nocturn, la tunurile ce le va da și va pleca, învârtit ca fusul spiridușului.

Cealaltă regulă pe care o are Statul în făcutul de bani, este ca și secretul evreului bătrîn, spus pe patul de moarte copiilor: respectarea vorbei.

”Când spui că iei, să iei, când spui că dai, să spui”, palma în fund să-o pui, și să te duci, cât mai apuci.

Greață fără de moarte

Jumătăți de mătură

Astăzi 10 decembrie se va decerna Premiul Nobel pentru Pace, după data morții în 1896 a lui Alfred Nobel, descoperitorul dinamitei. Anul trecut premiul a fost acordat primului-ministru al Etiopiei, Abiy Ahmed Ali, pentru acordul istoric de pace dintre Etiopia și Eritreea.

Anul acesta ar putea să îi dea domnului Abiy premiul Bombel pentru Pace, după cum i-a bombardat in vara lui 2020, în lupta pentru pacea federală și regională pe ”rebelii” din autoritățile legitime din statul Tigray. Când a invadat Mussolini Etiopia( nu el personal, soldații, el stătea la Roma), tot din Tigray au ieșit problemele, patronimul arătându-și dinții către dictatorii mari sau mici.

De Etiopia suntem legați, ca niște frați, prima dată prin ortodoxie, iar mai apoi prin modelul de servicii de securitate. Dacă nu este sigur să vorbim despre serviciile de securitate, atunci să șoptim, niște lucruri ce trebuie rostite cu șoapta tare. Securitatea comunistă de la noi s-a făcut pe modelul KGB, în schimb securitatea etiopiană s-a fondat mai târziu, dar mai temeinic, pe modelul STASI, serviciul est-german de securitate, un fel de serviciu nazcomunist. Așchia nu a sărit departe, întrucât etiopienii aproape i-au depășit pe germani în întrecerea socialistă a spionării propriilor cetățeni.

După ce au fost loviluțiile, fie în Europa, fie în Africa, s-a trecut la curățenia serviciilor, cu jumătăți de măsură, ca atunci când vin musafiri și împingi în debara tot ce nu trebuie văzut și știut, te îmbraci frumos și te piepteni. Așa cum Superman a rămas marcat de cryptonită, așa au rămas etiopienii și alții marcați de securită, substanța magică ce dă puteri securicilor să poată securiza.

Dacă nu știți, cuvântul secretar vine de la cel ce ține secretele șefilor, iar apoi secretarii secretă din birou hârtii, în numele lor. Asta înseamnă că securiștii sunt secretarii Șefului Suprem, care a fost ales prin votul popular, deci serviciile secrete sunt în slujba cetățeanului, pâna la proba contrarie, când cetățeanul intră la slujbă, pe catafalc. Treaba aia se întâmplă la case mai mari, la Est de noi, când cetățenii au avut cioc, sunt blagosloviți cu noviciok, și își văd Apusul vieții cu capul la Răsărit, cu bănuți pe ochi.

Spunea un prieten că un Stat se perpetuează nu prin instituțiile sale, ci prin serviciile secrete, care sunt un fel de ADN al statalității. Dar ce te faci când este mutație genetică la servicii și tot produc mutanți și tumori în societate? Încerci să scapi de ei, dar nu prea iese, apoi te scapi, ei sapă, te scapi pe tine, te sapă, încerci să te scapi, dar scapă de tine cu sapă.

Sapă cine poate

Vâna lui Dumnezeu

Astă seară, după ce la TVR au anunțat vestea tristă a morții lui Maradona, o duamnă manager de spital COVID ne chinuia timpanul și neuronul liber, singurul neatacat de spaima infectării, spunând că nu poate să menegerieze situația. Ori limba română este ca și elasticul de la chiloți, care la un moment dat se rupe, ori, dacă ești dobitoc fără darul vorbirii, angajezi un purtător de cuvânt, care se pricepe la cuvinte, cum se pricepea Maradona la purtatul balonului.

Este imposibil să nu fi fost fan al lui Maradona, inclusiv Papa de la Aroma era, poate doar dacă ești englez. Dacă ești englez, nu îți plac germanii pentru că te-au bombardat cu bombe Opel, dar le conduci mașinile cu numele schimbat în Vauxhall, urăști imigranții dar primarul Londrei este o zburătoare, iubești fotbalul, dar nu și pe Maradona, care a înscris cu mâna, și de aceea i s-a spus, mâna lui Dumnezeu.

Știrea morții lui Maradona ne-a lăsat în offside, stupefiați ca și englezii în 23 mai 1954 când Ungaria, în Meciul Secolului, a învins Anglia cu 7-1, dar nici acea umilință supremă nu a fost atât de mare ca și faimosul gol. Golul cu mâna al lui Maradona a fost o pedeapsă divină la promoție, pentru viitorul distopic saxon în care Biserica Anglicană a primit femei în preoție, pentru Brexitul făcut de apostolii Satanei de la Răsărit și o pedeapsă postumă peste un Imperiu de rahat ce a dus un colonialism atroce și nu a vărsat nici măcar o lacrimă de crocodil.

Diego Armando Maradona s-a născut în Buenos Aires, numit înainte Gringopolis, de la porecla de ,,străin” dată de spanioli italienilor imigranți. Buenos Aires este orașul în care Carlos Gardel s-a duelat cu tatăl lui Che Guevara pentru o parașută, orașul ce a dat un Papă metalist și mentalist, orașul aerului (de) bun rămas pe care Lumea Fotbalului îl va inspira cu Maradona.

După mine, fotbalul se joacă, nu se privește, altfel e ca și când privești pe cineva cum mănâncă și zici că ești sătul. Maradona a fost un jucător cu sare și piper, care a făcut fotbalul consumabil pentru spectatori și telespectatori, pe stomacul gol sau plin, și mai ales pentru aceea dintre noi care nu sunt în stare să joace, fiind săraci cu șutul.

Corner Dinu

PS: în slangul hoților, maradona înseamnă să ciordești, să dai cu jula, să atingi, să luxezi.

Sclavi de înger

De ieri a devenit Elonie Muscă al 2-lea cel mai bogat om de pe Placentă, depășindu-l pe Bilgheiț, deși i-a luat destul timp să efectueze regulamentar manevra de depășire. De ani buni se publică liste cu cei mai bogați oameni de pe Pământ, dar cu cei mai săraci nu se publică niciodată. Aș vrea de la Moș Crăciun lista lui cu cei mai săraci, nu din aceia ce nu au după ce bea apă, ci cu oameni atât de săraci încât nu își permit să râdă sau să se bucure, pentru că ei reprezintă într-adevăr sărăcia cruntă.

În România s-a publicat lista caselor de avocatură, foarte bogate, și voi scrie despre ele, dar și despre cei mai săraci avocați, săracii cu duhul, blândeții, duhul din lampă, sau ce duh necurat îi posedă. Și dovleacul de pe umeri este tot o lampă, pe care dacă nu o pui la lucru, nu iese sclipirea și djin-ul ce o locuiește.

Ați văzut că mai toate casele de avocatură se numesc pompos societate civilă de avocatură(SCA), de parcă antonimul este societate militară de avocatură. Adevărul e că denumirea de soldat vine de la italienescul soldi(bani), iar avocații sunt soldați plătiți, deci militari, ce militează pentru clientul lor. Așa cum militarii de carieră spun despre polițiști că sunt civili înarmați, așa sunt și avocații, civili militari înarmați cu diplome și hârtii. Ce este dezarmant, este denumirea de societăți civile, de parcă se ocupă doar de civil, nu și de penal, administrativ, și câte mai sunt. În mass-media se spune despre societatea civilă că reacționează la diverse, dar nu trebuie confundată societatea civilă cu societățile civile de avocați, care societăți reacționează când le cântă Johnny Cash în portofel melodia The caretaker.

Societățile astea de avocați par niște cooperative de producție, cu mici meseriași și meșteșugari, asociați spre binele comun, care nu izbutesc de unii singuri, ci doar împreună, așa cum a fost ”Munca Invalizilor” sau cum este Cooperativa Agricolă ”Gheorghe Doja” din județul Mureș, aia de vinde pepeni la supermarket. Nu știu de ce Gheorghe Doja vinde pepeni și nu răscoale, și nu știu de ce cooperativele de avocați produc brașoave și leguminoase în loc de revoluții în gândire.

Dacă trecem la avocații săraci, ați observat pe facebook cum foarte mulți își pun fotografii cu brațele încrucișate ca și defuncții în sicriu, iar în spate au o bibliotecă falsă de cărți goale de conținut, dar cu coperte colorate și poleite. Ori s-au uitat prea mult la serialul american cu avocați Ally McDebil, ori vor să spună pe limba NLP-ească că voi sta cu mâinile în sân, dar defapt nu mă pricep, dar am costum de avocat, spun bărbații, sau bluză albă și sacou, ca o chelneriță de la Vărzărie, spun femeile. Ori tinerii aștia cred sincer în dictonul aparența face dreptul, ori cred în apetență și imaginea de fals intelectual citit și lustruit, imagine alimentată de profesorii de la Drept, mai ales aceia ce nu profesează.

Nu l-ați văzut nici pe Barack Obama să stea cu mâinile în sân, nici pe Rudolph Giuliani, căci ultimul stă cu mâinile în contul lui Trump, care îi dădea 20.000 coco/zi onorariu de consultant, ca Rudolph să fie zgârcit la o vopsea de păr de 100 lei iar la conferința de presă să îi curgă vopseaua deodată cu transpirația. Cam așa este în avocatură, 99% transpirație și 1% inspirație, din aceea prin mască de protecție, că altfel e doar vopsit gardul. Pentru știința lor și a voastră, să aflați că în trecut ținuta profesiilor liberale(pictori, avocați, compozitori, etc.) era catifeaua, cum îl vedeți în picturi pe Richard Wagner, cu bască și eșarfă. Treaba lor cum se îmbracă, nu suntem Nastratin Hogea să dăm hainei de mâncare, ci ea ne dă nouă, nu capul de pe umeri, iar în lipsa lui, trebuie doar să ne mulțumim ori cu un loc fruntaș la sat, ori cu un loc călduț la Stat.                      

         Casta de avocatură

*la acest articol a colaborat cu idei colegul și prietenul A.P., care este avocat, nu amânare de pronunțare.

Vrăjeală pe orizontală

Astăzi se împlinesc 80 de ani de când România a aderat la Pactul Tripartit, când mareșalul Ion Antonescu a semnat pe persoană fizică alianța cu Axa Răului de atunci, existând totuși prezumția că face o faptă bună și lăudată. Am cam înfrânt la război, ne-am aliat cu cârnățarii, macaronarii și orezarii, iar noi, în persoana mămăligarilor nu am făcut nici cât o ceapă degerată, căci toți erau brânză bună în burduf de câine și le-am mâncat din palmă Aliaților.

Ați observat de bunăoară că în telenovelele sud-americane, una-două dau oamenii hainele jos și nu trebuie multă vrăjeală pentru orizontală, poate că este cald și sunt înfofolite persoanele, sau poate și sărăcie multă, de umblă în Brazilia femeile cu pieptul gol și ața în fund. Este prezumția pentru latini că așa cum știu să dea hainele jos, tot așa știu să se îmbrace bine, și nu ați văzut cred francezi, italieni sau spanioli îmbrăcați prost. Capitalele modei sunt în țări latine și este un dar al Romei și al amorului îmbrăcatul chic, deci există prezumția că un latin se îmbracă bine.

Despre prezumții este articolul, căci dacă vă judecați cu Ministerul de Interne pe vreo amendă amărâtă, primul lucru pe care îl auziți din gura organului este că procesul verbal se bucură de prezumția de temeinicie. Prezumțiile în drept sunt un fel de gândire cu premeditare, iar bucuriile ce însoțesc cu sirene prezumțiile, sunt din categoria bucuriei proastei la măritiș, și populează o Grădină a Bucuriilor, ca în melodia Margaretei Pâslaru.

Toată lumea este plină de bucurii. Bucurii și fericiri găsiți în Biblie, bucurii găsiți în peniteniciare, unde este dictonul LGBT-iștilor de nevoie, unde este cur, este bucurie. Nu se spune bucuria cui este, fiind foarte interpretabil, căci poți muta discuția după plăcerile penitenciare, existând prezumția că nimeni nu scapă săpunul pe jos, că toți sunt nevinovați, și au ajuns la închisoare ori din vina avocatului ori că judecătorul are ceva cu ei și nu i-a plăcut cum s-au îmbrăcat.

Să nu aruncăm cu prezumții și judecăți pripite în cine nu merită, căci scoasă din cutie prezumția, se lipește de mintea judecătorului ca o vietate extraterestră cu tentacule, care îl sufocă, și este greu să o dezlipești fără să îi omori judecata. Cine a pus prezumția-n drum, ăla n-a fost om nebun, a știut ce face, a dat o șansă la nevinovăție unora, sau anatema de vinovăție altora, ca atunci când se urcă țigani în autobuz, și beneficiază de prezumția de ciordeală.

De prezumții beneficiază toată lumea, fizicii și juridicii, inclusiv retailerul H&M, care la un moment dat s-a supărat că i s-au asociat inițialele cu Hitler&Mussolini, și a raportat și cenzurat toate fotografiile care îl asocia cu dictatorii. Până când H&M și-a suflat mucii în mânecă, s-a bucurat de prezumția că este un retailer cinstit, ce vinde haine elegante la prețuri mici, iar mai apoi, s-a răsturnat prezumția, dovedind suedezii că sunt doar niște pescari de bani ce vând zdrențe la prețul hainelor lui Hugo Boss*.

Francisco FLANCO

*Hugo Boss l-a îmbrăcat pe Fűhrer-ul Cancelar și a furnizat uniformele pentru SS și Wehrmacht. Dacă vă dă mâna să cumpărați Hugo Boss, există prezumția că sunteți admiratori ai nazismului.

Recul în interesul legii

În cel de-al doilea război mondial au avut românii o clipire genitală a îngerului morții când au procreat un distrugător de tancuri numit ”Mareșal” după generalul Ion Antonescu. Firește că nu au fost resurse să îl construiască, că le dădeau la export, așa că l-au dat fraților de drame, germanilor, care au executat distrugătorul, numit Jagdpanzer 38t, și supranumit ”Hetzer”(Hăituitor). A fost un vehicul al morții bun, cu tun mare, fără recul, ce a dat de furcă Aliaților, de furca lui Satan.

Cei care au făcut armata pe bune, nu pe PC la jocuri, au văzut cum trage o armă și știu că aceasta are după foc o mișcare în spate, mișcarea de recul, aceea ce rupe falca sau dislocă umărul. Cam așa este recursul în interesul legii, un fel de recul legislativ, mișcare ce apare după executarea legii prin interpretare, dar a dat la gândit cu virgulă judecătorilor, și atunci se încearcă cârpirea fără noimă a normei.

Prescurtarea recursului în interesul legii este RIL, adică râsul iese liber, căci după ce legiuitorul s-a scremut, iese, pardon expresia, o mărgică, ca în Punguța cu doi bani, iar instanțele interpretează mărgica pentru unii mumă, pentru alții ciumă. În tot timpul ăsta, Procurorul General al României nu pune geană pe geană, tot cotrobăie printre legi ca și țiganii prin gunoaie, ca să vadă unde e baiul, iar când găsește buba juridică, imediat zboară ca și Zmeul Zmeilor cu RIL-ul subțioară la Înalta Curte.

Dacă ați fost la București, ați văzut Intercontinentalul cum domină toată capitala, tot așa, să vă imaginați Înalta Curte ca pe o terasă Bamboo pe Intercontinental, unde judecătorii dănțuiesc de fericire cu cocteiluri de legi, trag pe nas excepții de neconstituționalitate și mai primesc bonusuri RIL-uri pe post de măsline, să nu se îmbete de tăria legii și a înălțimii de unde scuipă semințe de floarea-soarelui peste muritorii de pe stradă.

Reculul legii este o emanație a instabilității legislative, și seamănă cu instabilitatea chimică. Dacă vă benoclați pe tabloul lui Mendeleev, în partea de jos sunt elementele cu masă atomică mare cât un număr de ordine al unei legi obișnuite din Românistan, plutoniul, uraniul, toriul, etc., și toate acestea instabile și radioactive.

La fel sunt concepute legile de la noi, ca niște uranii, care emit radiație juridică, căci cu cât sunt mai des modificate și îmbogățite, cu atât este mai mare reculul și radiația juridică, de o latență periculoasă în procese și viață, ca o boală lungă cu moarte sigură.

Ca să terminăm într-o notă veselă, vedeți bine după exemplul cu Mareșalul, că la omul sărac nici boii nu trag, deoarece legislatură rimează bine cu coprocultură, iar peștele de la cap se împute, de la capii țării, care se căpătuiesc și ne aștern nouă la căpătâi, legi bune să dormim somnul rațiunii pe ele.

Paiața de valori a României

VIAȚAMARUL

Dacă ați văzut în documentare TV cum defrișează Amazonia, poate numele de ”von Humboldt” v-a mușcat de timpan ca o piranha și ați rămas cu popocornul în buzunarul obrazului așteptând explicația. Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander von Humboldt a fost un neamț extraordinar de tenace, ce s-a prefăcut din administrator de mină de aur în naturalist și explorator în America de Sud, influențând generații de naturaliști, de la Darwin la David Attenborough.

Pe lângă tot felul de descoperiri, premii și orașe din Latinamerica ce îi poarte numele, unde Don Jose Fasolică bea tutun și tequilla, este și o vietate ciudată ce îi poartă numele, calamarul Humboldt. Ceea ce îl deosebește de alți calamari, și ați văzut destui, este că cel al lui Humboldt are după ciocul calamaresc și o guriță cu dinți mulți, ca și Alienul lui Sigourney Weaver.

Dacă revenim la vietățile ce sălășluiesc pe la noi, mai toți am descoperit ca și von Humboldt hidra administrativă, aceea pe care nu o poți birui. De îndată de ce îi tai un tentacul, vine cu un altul din spate și te strânge de gât sau de un picior, te dezechilibreză cu un formular tipizat sau cu lipsa unei ștampile, măiastra hidră, numită în România viațamarul cetățeanului.

Dacă v-a trecut prin mână vreo citație sau vreun act al Primăriei, primul lucru care trebuia să vă sară în ochi, ca o sare, să vă usture, este faptul că, pentru ca documentul să aibă greutate, de musai poartă trei ștampile. Cum în trecut se măsura din ochi greutatea în aur, acum se măsoară greutatea vieții în ștampile. Știți că și la Iisus au venit trei magi, creștinismul are treime, de ce n-ar avea administrativul un triumvirat de ștampiliști, ca un buzdugan cu trei peceți, o mortală armă a viațamarului. Apărarea regnului frecopodelor se face prin aruncarea cu tuș de ștampilele în cetățeni asemenea unor sepii administrative care sapă nervii.

Toate partidele propovăduiesc reforma administrativă de ceva ani, ca niște prooroci însetați de adevăr, prooroci ce declamă într-un mod incendiar, așa cum a fost discursul lui Catilina când a scos curmalele din sân și au hotărât senatorii romani să distrugă Cartagina. În fapt, partidele nu doresc să scoată curmoalele din birouri și să facă curățenie, ci doar ne dau o beție cu apă rece, iar epurarea administrației este o gargară cu apă de mare minciună. Ecranul de acvariu ce ne desparte de viațamar se numește transparență decizională, și se referă la lentila cu care ar trebui să îl studiem, în schimb e lupa cu care ne observă el.

Dacă am ajuns la drept, este corect să explicăm ce este contenciosul administrativ, un termen contondent prin procedurile judiciare ca o coadă de greblă peste față. Termenul vine din limba franceză de la content(fericit, mulțumit) și contentieux, adică cei care sunt nefericiți de actele statului merg în instanță să le dea Statul mulțumire și fericire de să nu o poată duce în desagi.

Mai apoi, ce feluri de soluții pronunță instanțele, e altă mâncare de viațamar, și vom trata într-un alt articol, iar dacă simțiți că vă răciți, cu statul și nu numai, că este sezonul grupelor, sfatul nostru juridic e să vă irigați căile aeriene cu o soluție salină, căci altfel zburați deasupra unui cuib de muci.

Fellow submarine