AMICUS FURIAE

Norod bun!

Poate dacă a venit anul 2024, vi s-a schimbat și vouă norocul, sau poate e tot acela de anul trecut, puțin obosit și fără chef de muncă. Dacă aveți o presimțire că se schimbă norocul, înseamnă că e pe cale să facă ceva pe el, trebuie urgent acționat. Sau poate deja a făcut o căcuță și e compromis, trebuie schimbat. Latinii îi spuneau norocului Fortuna, care era aproape ca sens de fortis, adică puternic, norocul te făcea puternic. Pe noi, pe norod, norocul ne face să credem în supranaturalul leneș și binevoitor.

Apropo de schimbări, nu știu dacă ați abservat, dar de fiecare dată când vine ceva friguț, prin octombrie-noiembrie, posturile radio și TV intră în febra meteorologiei. Încep să difizeze din 15 în 15 minute starea vremii, de parcă am trăi pe Himalaya, cu sarea ei cu tot. Deja te gândești că apare Yeti, că mori înghețat în fața magazinului Profi, cu mucii stalactite cât dinții morselor sau îți trece un gând ca un sloi prin portofel zicând: ”de unde păcatele mele să mai am și bani să angajez șerpași, să îmi care geanta cu laptop sau plasa de cumpărături din stație până acasă…”

Când văd anacondele roșii de pe televizor, cum curg cu temperaturile din fiecare oraș mă trec sudorile, mă gândesc la acel front atmosferic care își bagă capul peste frontieră, să vadă ce facem noi paicilea, pe sub plăpumi și cum ne stau izmenele pe sub blugi. Ce ruși, ce atac cu drone…ne tremură chiloții când vin un minus 7 grade. Acolo chiar lipsesc 7 grade de acasă, ca la toți pruncii care umblă la școală…. Ei… și ce școală se făcea pe vremea lui Ceaușescu, cum eram noi olimpici și făceam matematică din culegeri. Am divagat aiurea, dar dacă este vorba de munți și performanțee, ia să mai vedem din propria noastră ogradă.

Tot așa vă spun, nu știu dacă ați văzut sau auzit în ultimii ani cum apar la știri la TV tot felul de orbi și schilozi care escaladează munți, Kilimanjaro, Anzii Cordilieri, etc. iar apoi povestesc ei cum au visat toată viața să arate că nu sunt diferiți, că și ei pot. De parcă toți văzătorii urcă pe Kilimanjaro. În sfârșit…Orbii de pe munte țin pe vârful unde au poposit un tricolor și le fac poze ăia ce văd, șerpașii lor, probe ale curajului orb.

Șerpașii sunt apoi fericiți că orbul și-a făcut damblaua, ca atare sunt buni, darnici și cool, au ce povesti cum au ”percutat” din prima la dorința orbului, au lăsat nevastă, copii, job, doar să îl slujească pe nevăzător. Șerpașii se simt mai bine decât Iisus, care oricum, nu își făcea treaba până la capăt. Iisus doar le vindeca vederea orbilor, în rest, nu îi ajuta cu nimic. Să zicem, să urce pe munți. Iar mai apoi, se și lăuda prin apostoli cât bine le-a făcut. Una era să îi care în spate pe munte, iar apoi să îi vindece, și alta să îi vindece și apoi pur și simplu să se care.

Nu știu cum vede orbul priveliștea de pe munte, sau doar îi povestesc alții ce văi adânci și ce peisaje a ratat. În afara faptului că prima idee care îți trece prin cap e că ești inutil și luzăr față de cutare orb sau schilod alpinist, cea de-a doua idee care îți vine sub formă de întrebare e: da pe cine cunosc eu să fi urcat pe munți, dar să fie om întreg. Că nu știu pe nimeni, să dea o căruță de bani, să se plimbe aiurea la Kilimanjaro, când de banii ăia poți merge la Poiana Brașov să te cazezi în gazdă. Bine, și să te parchezi pe pârtie.

Poate ne lipsește ca și neam încrederea în sine, că noi nu putem face nici măcar cât orbul acela de pe munte. Dar la ce rost, cui și ce să dovedim? O ultimă ilustrare a propriei neputințe naționale este steagul național arborat de orb pe munte, sau de olimpicii care câștigă nuș’ ce medalii.

Nu știu dacă ați observat, dar de fiecare dată când se câștigă ceva trofeu mare, apare un steag național șifonat, cu urme cum a fost împăturit și ținut în troller. Absolut niciun steag ce apare la învingătorii români nu este proaspăt călcat. Oare ce vrea să ne spună treaba asta? Cel mai probabil, că nu avem încredere în noi, steagul îl scoatem doar în caz că vom câștiga. Doar atunci suntem români, când câștigăm și îi invingem pe alții. Atunci se cheamă că avem valoare națională, iar dacă pierdem, suntem niște apatrizi, fără șansă. Nu zic de astea că sunt mai bun ca orbul de pe munte sau ca matematicianul cu steagul șifonat. Zic doar că treburile trebuie făcute până la capăt.

Orbul nu vede că steagul pe care îl ține e șifonat, dar ceilalți, da…păi dacă tot mergi pe Kilimanjaro, cu tot calabalâcul, cu orbul, și iei steagul național cu tine, împăturat frumos… ia frate și un acumulator și un mini-fier de călcat. Dacă este să ajungi pe vârf, scoți o pătură, calci steagul, te rujezi, te barbierești, în fine, apoi faci fotografii orbului. Ori mergi pentru fotografii, ori de plăcerea ta. Sau inventează un material neșifonabil pentru steagul național. Fă treaba până la capăt, dacă ai ajuns până acolo.

Vă urez, că încă se urează, ca în anul 2024 să aveți putere de muncă, inteligență, curaj și îndemnul să faceți lucrurile până la capăt, chiar dacă dați greș.

Nu vă trebuie noroc, norocul îl faceți cu mâna voastră. Până la următorul text, vă salut. Hai noroc!

Iarba nu-i ca vara

Vanul Nou

S-a săvârșit anul 2023 pe 31 decembrie precum s-a săvârșit monarhia la noi în 1948, când s-a încheiat călătoria, cu abdicarea Regelui Mihai I. Ei, nu s-a săvârșit deloc, ci s-a desăvârșit, monarhia s-a retras de câțiva ani în castelul de la Săvârșin, unde zac fețele princiare Duda și Margareta.

Poate că titlul de ”Custodele Coroanei” este o treabă mare egoistă, cum erau copiii când eram noi tineri și jucam fotbal. Era câte unul egoist ce ținea mingea la el, nu dădea pasă la altul, așa cum nu îi pasă Margaretei să dea mai departe coroana. Nu știu pentru cine o ține, că doar nu pentru Duda. Oricum ea a luat plasă în căsătoria cu Duda, care în nu a fost în stare să îi dea gol, să îi pună mingea la centru, cu un moștenitor.

Dar asta e la noi, că fiind românii săraci, țin cu dinții de chestii vechi și ponosite, chiar dacă nu le mai pot folosi. La alții, nu-i ca la noi, de pildă, în Danemarca, monarhie veche și cu pedigree. De Anul Nou însăși regina Danemarcei a anunțat că abdică, că înoiește țara, pasează coroana fiului, că, spunea dânsa, avea foarte multe pase proaste. Să fie primită, să se joace ăla micu cu coroana, că prea mult s-a jucat cu pana, cum ziceu cei de la Cassa Loco despre Făt-Frumos.

Mă rog, astea sunt distracții de Anul Nou ale aristocraților. Ia să vedem ce face clasa de jos, popoul, care se bucură de tot ce e nou și cu sclipici. Așa cum e Anul Nou, sclipitor. La trecerea dintre ani, românii întâmpină Anul Nou cu casa curată, precum face și Cea-cu-Inima-Neagră, cu coasa curată. Păi ce să facă românii de anul nou? Se purifică. Nu foarte mult, nu fac mult efort ei, așa numai, să nu se spetească. Dacă turcii au inventat statul turcește, cu picioarele încrucișate sub ei, românii au inventat statul românește, cu brațele încrucișate, să nu facă nimic, să nu îl sugrume pe Ene care le circulă în vene.

După atâta dezmăț în care poporul a băut și mâncat precum sălbaticii, a urmat sărbătoarea de lăsata sucului, când românii beau fără alcool, se căiesc și se leapădă de Bachus precum dracul de tămâie. Unii, care au pus pe ei ca porcii înainte de Ignat, luptă în zadar să scape de kilogramele în plus. Așa lupta și săracul Mihai Viteazu cu dietele, că a mutat Dieta de la Cluj la Turda, că nu îl slăbeau nobilii. Gata, după Anul Nou, românii nu mai pun gura pe nimic dulce, dar nimic, nici măcar pe zahărul pubic. Beau doar apă și se roagă. Atât sunt de pioși, mai ales când se arată Boboteza și Sfântul Ion.

Cum zicea bietul Eminescu, toate-s vechi și nouă toate. La fel și cu sărbătorile de iarnă, indiferent ce spune Biserica Creștină, totul e cu copy/paste. Romanii în vremea antică sărbătoreau Saturnaliile, închinate lui Saturn. Tăiau și ei, ca orice român un purceluș, dădeau cadouri, se bucurau și se veseleau până pe data de 23 decembrie. Pe 24 decembrie, venea și la ei o naștere, era Sol Invictus. La fel e cu Revelionul, sărbătoare masonică din vremea Revoluției Franceze, care însemna trezire, prilej de bucurie pentru orice bun creștin.

Dacă am vorbit de romani, în mod sigur știți că numele lunii ianuarie vine de la Ianus, zeul cu două fețe, care se uită cu una în trecut și cu cealaltă în viitor.

Dar, și cred ați primit de Crăciun măcar ceva simbolic, mai este o poveste de dăruit, una ce are legătură cu fața lui Ianus, dar și a noastră. Povestea expresiei ”a crăpa obrazul”. Cuvântul acesta dur la rostire, obraz, chiar dacă seamănă cu viezure, varză, și barză, nu este de origine așa-zis dacică, ci slavă. Obraz înseamnă în limbile slave imagine, chip sau față, depinde cum e folosit. Expresia a crăpa obrazul vine de la crăpatul picturilor în biserici, atunci când zugravul se grăbea să termine să își încaseze banii pe lucrare, nu lăsa să se usuce și dădea cu vopsea nouă, încă un strat.

Dacă textul nu a avut obrăznicii, să îl considerați o urare de bun augur pentru un an mai bun, cu aceeași oameni răi. Doar anul se înoiește, nu și oamenii. Glumesc. La Mulți Ani!

Chipiul și asemănarea Sa

Fraza scurtă

A intrat în vigoare legea cu faza scurtă pe timp de zi, dar farul pus pe alții nu are rigoare dacă nu este atât de puternic precum fraza lungă. Știu că textul anterior v-a intrigat și scandalizat, mai ales cu femeile preotese. Zic și eu, e mai ușor de acceptat să îi pupi mâna unei preotese rujate decât unui preot bărbos. Dacă ar fi după mine, l-aș picta pe Dumnezeu în biserică ca femeie, pentru că astfel are sens Creația, alminteri Cel de Sus e doar Arnold Schwartzenegger într-un film mediocru de Hollywood. Bărbații nu pot naște, Pământ, jivine, mă rog, ce a făcut Dumnezeu în șase zile, doar o femeie poate face.

Știu că nu au picat bine nici observațiile cu cei care își fac cruce în autobuz, dar am fost încotit de destule ori de acești cruciați motorizați încât să nu îi notez. Ultimul lucru cu făcutul de cruce și fervoarea religioasă. Cred că ați văzut babe care își iau avânt când își fac cruce, ca atleții, iau de pe podeaua bisericii elanul, ca atunci când iau scame de pe covor când sunt musafiri în casă. Astea sunt toate exagerări, nimeni în pruncie nu este dus la cursuri de făcut cruce, fiecare o face și duce exact așa cum crede.

Nu m-am luat doar de ortodocși, am vorbit și de catolici. Ce nu explică la ortodocși este dacă ei sunt obligați să îi cinstească și pe sfinții catolicilor, că fiecare schismă are calendarul său, ca un un stat religios paralel. Fiecare cu sfinții lui, fiecare cu sărbătorile lui, dar creștinătatea se mândrește cu cel mai mare număr de credincioși din lume, având sfinți de rezervă ca la fotbal. Ca să meargă bine echipa, bagi din celălalt calendar un sfânt pe terenul de joc, îi pui la încălzire, apoi să dea gol, să aducă rezultate. Spre exemplu, dacă mergeți în bisericile catolice, îl găsiți pe Sfântul Francisc de Assisi. Sfântul este atât de încercănat și de obosit, parcă învață în sesiunea de re-examinări, iar dacă nu ia examenul, rămâne repetent iar ceilalți sfinți din biserică își iau licența și merg să se angajeze. Pe Francisc trebuie să îl cinstim?

Ieri am văzut pe pagina Ministerului Român de Externe pentru a nu știu a câta oară povestea fir-a-păr cu martiriul sfinților Brâncoveni, re-povestită din gura unui italian martor al supliciului. Povestea ca poveste, dar nu este spusă toată, ca să nu jignească trăirea ortodoxă a neamului. Partea nespusă din poveste este aceea că Constantin Brâncoveanu a dat din banii care se cuveneau ca tribut Înaltei Porți împrumuturi cu dobândă, unor prinți obscuri pentru armatele lor de mercenari.

Da, cam așa ceva, grupul Wagner exista și acum 300 de ani, când erau ultimele zvâcniri ale ostașilor tocmiți să ucidă. Sultanul i-a cerut lui Brâncoveanu banii care îi datora, inclusiv dobânda încasată. Dobânda (cămătăria) era interzisă atât în Islam cât și la creștini. Brâncoveanu a refuzat, până și-a pierdut toți copiii, până la ultimul care a vrut să se facă ”turc”.

Aici este tâlcul povești aceleia dureroase cu schimbatul religiei, în care copilul este omorât pentru că tatăl său vrea cu orice preț ca acesta să moară creștin. Chiar era atât de important la ce Dumnezeu se roagă un copil? Nu au creștinii, iudeii și musulmanii același Dumnezeu? Păi și musulmanii sunt copiii lui Dumnezeu, doar că lor le-a dat reguli mai stricte, ca să nu aibă timp să se gândească la tâmpenii.

Când Profetul Muhammad le-a spus că Allah a poruncit că trebuie să roage de cinci ori pe zi, a fost ca să le dea ocupație mentală arabilor, ca să nu poți pregăti un atentat terorist între două rugaciuni. Până te scoli, până te speli meticulos, până te rogi, îți trece cheful de plănuit cum să omori infideli. Plus că i-a pus să se roage și noaptea, să nu doarmă să le puște urechile. Arabii zic, bun – bun, da ce să faci noaptea? Nu te culci, că iar trebuie să te scoli și să te rogi. Arabii între două rugăciuni de noapte, se uitau la ceruri și făceau obsevații astronomice. Ziua, era cald de cazi jos, stăteau la umbră, mai făceau o algebră, un algoritm din Gheba, mai traduceau din greci, trecea vremea, creștea cunoașterea.

La final, dacă am vorbit de mercenari, chiar dacă am mai scris, o mai spunem. Mercenar vine din italiană de la merce, adică marfă, de acolo avem și mercerie. Mercenarul era un soldat care se tranzacționa, se vindea ca pe o marfă, cum fac avocații. Serviciile se contractau în scris, contra cost, prin contractul de condotta militare, în care prestatorul era mercenarul iar beneficiarul era condotierul, angajatorul. În contract se scriau ce servicii prestează mercenarul, iar în caz de victorie, cât are voie să jefuiască și să prade. Condotierul te conducea la locul de muncă, la bătălie, unde avea și el contractat să acționeze. Dacă aveai noroc, supraviețuiai și mergeai acasă sub scut, cu bănuți. Dacă nu, mergeai pe scut, dar văduva și copiii aveau dreptul la solda ta și anumite compensații financiare.

Cam asta a greșit Brâncoveanu sultanului, a finanțat moarte pe bani, cu dobândă, ca Evgheni Prigojin. Că a ctitorit, bravo lui, că a mâncat ananas din sera lui Bruckenthal, să îi fie de bine. Brâncoveanu a primit răsplata pentru faptele lui, după vechiul proverb românesc haram vine, haram se duce.

Da, Brâncoveanu este martir, a căzut sub iatagan pe câmpul lui Marte, dar în lupta cu avariția.

Mâhnea Turcitul

Florența – Uffizi, statuia funerară a condottierului Lodovico de’ Medici (1498 – 1526)

Puncție vacantă

V-am spus eu că se schimbă vremea, dar nu m-ați crezut, până nu v-a plouat în slipul ud. Preoții și-au făcut treaba, au adus anotimpul nunților și botezurilor. Urmeaza prima zodie de toamnă, cu naivii din zadia Fecioarei, cea profană, că pe cea sfântă am adormit-o azi.

În patria noastră ultra-ortodoxă sunt diferite soiuri de credincioși care ne fac viața umoristică mai ușoară. Spre exemplu, nu știu cum se face că atunci când apar grupuri de turiști pe lângă biserici, femeile încep să le fotografieze, de parcă bisericile ar avea minaret, să îi arate soțului fotografia cu înălțimea turnului. Sau poate credincioasele vor să se apuce de arhitectură, nu că am cunoaște femei arhitect de biserici (aici am fost misogin), dar măcar atât să le lase popii să facă dacă nu le lasă să fie preoți. Să construiască o biserică cum cred ele. Cu bucătărie, cu cămară, poate cu un dressing de haine preoțești. Poate cu un pat pe care să plângă că nu știu cu ce odăjdii să se îmbrace la slujbă.

Mi-ar place să văd preoți ortodocși femei. Cum sunt ele practice, nu ar mai da cu tămâie în biserică, s-ar da cu parfum de tămâie. Destul cu gluma. Dacă sunt credincioase cititoare ale blogului, le rog să întrebe pe duhovnicul lor de ce ortodocșii nu au preoți femei, dacă este egalitate între sexe și în profesii. Că doar nu trebuie să facă pe militarii, să tragă cu tunul și să încarce proiectile de 20 kg pe țeavă. Preoții-femei trebuie să citească din cărți, să dea cu crucea, să binecuvânteze. Nu îți trebuie forță pentru așa ceva. Ele ar fi mai bune, că erau ”tocilare” la școală, învățau mai bine.

Apropo de biserici și de credincioși, este soiul de credincios care merge de musai să se roage la biserică, de parcă de acasă nu îl aude Domnul, îi trebuie o goarnă, o trompetă, să se audă până sus. Bisericile sunt chiar frumoase, că de aceea spuneau primii creștini că biserica este comunitatea de credincioși. Ultimii din cei hazlii sunt aceia care își fac cruce în autobuz, de parcă ar fi pe biserică camere de luat vederi să îl prindă cu radarul că nu și-a făcut cruce. Nu doar la noi sunt din ăștia, abundă în credință ortodoxă și la ruși. Mă gândesc cum își face cruce un pilot rus de pe avionul de vânătoare, că până să spună Amin! I-a și trimis la cer pe ucrainieni.

Cea mai bună știre pe care am auzit-o ever cu Patriarhul Kiril a fost când acesta a anexat un Covid, pentru că ÎPS nu s-a dezinfectat și la gură, ci doar pe mâini. La ce prostii a debitat Kiril cu gurița lui, mă mir că nu a făcut un hermes la gură, de câte ciocane a luat de la supușii săi, ruși și ucrainieni, de l-au încovoiat. Am zis eu că Kiril nu va termina bine toată treaba asta, devreme ce acesta intră la slujbă îmbrăcat cu Satana și predică ca și Sfinții Viril și Metodiu despre cum să își dea alții viața pentru Rusia.

Știrea bombă a săptămânii a fost cu mina care s-a izbit de dig la Costinești. Nu cu Sfântul Mina, doar cu o mină marină care a furat somnul turiștilor de pe șezlong și i-a zburlit mai rău decât apa rece a mării. Firește că este ”decât” o coincidență cu Ziua Marinei, care s-a sărbătorit pe 15 august. Firește că au ieșit de la naftalină niște comandori în retragere sau în rezervă, nu contează, care și-au dat cu părerea că poate e atac hibrid al rușilor. Mai lipseau ceva colonei, să ne dea povești din colon.

Firește că rușii își bat joc de noi, că au și de cine. Firește că au lansat-o să ajungă exact de Ziua Marinei, ca să ne arate cât de neputincioși suntem să îi detectăm, cu tot cu NATO-ul nostru și generalii Ciucă și Oprea. Știți de ce este Ciucă general? Pentru că nu poate spune nimic specific, vorbește în general, fără să intre în detalii, că nu poate. Mister prim-ministru Ciolacu a lăudat firește Marina Militară, Poliția de Frontieră, că sunt de pază și fac vrute și nevrute, răspund la ”provocări”, sunt la ”înălțime” și bla bla. Nea Marcele, vorbești prostii, cât ești dumneata de securist, inclusiv acela care ți-a scris discursul, rupându-și mina de la creion. Nu vezi că rușii ne-au dat-o ”craci” ca la fotbal? Că ne-au băgat-o în plasă? Am fost la mustață să fim la adâncime.

Faza haioasă a fost unde au lansat rușii mina. Pe la Evanghelia scufundată, prorocind niște apostoli subacvatici pravoslavnici, de Ziua Marinei. Voi nu vedeți că ăia râd de voi? Doamne-feri în ce țară de idioți trăim.

Ultima parte nu a plăcut femeilor, că e cu politică. Poate le-ar place să fie preotese. Mie da.

Mina Domnului

PS. Astă seară a fost însuși d-l Mircea Geoană invitatul Ruxandrei Săraru la RR Actualități în emisiunea ”Oameni care mișcă România”. De-abia îl aștept pe Geoană să ne anunțe că am învins.

Hreanul mănăstirii

Vara se schimbă atât de brusc în toamnă la data de 15 august încât nu se mai poate merge la ștrand sau la mare. Schimbarea vremii se datorează preoților ortodocși care controlează vremea ca solomonarii. Nu vă mai trebuie relaxare, trebuie să faceți economii că oricum ați dat prea mulți bani pe vacanțe. A venit vremea să nu mai umblați în chiloți pe plajă, să dați bani pe porumb fiert ci să mergeți să dați banii la biserici. Eventual să vă ajungă banii pentru rechizite, începe școala pe 11 septembrie și nu ați vrea să vă rămână neamul prost.

De asta se strică vremea după 15 august, că e oamenii păcătoși, au umblat în chiloți și s-au dat cu creme de plajă. V-ați bucurat destul de soare două săptămâni în toată vara, lăsați trupul și îngrijiți-vă de suflet tot restul anului, purificați-vă spiritual până la următoarea vacanță. Știți cum este omul păcătos: stă o săptămână la mare și face păcate cu ochiul, deschis, cât pentru un an întreg. Alții fac și cu celălalt ochi, dar tot anul, pentru aceia nu este salvare, așa zice biserica.

Chestia asta cu ochiul mi-a spus-o unul Ilie de la Martorii lui Iehova. M-am întâlnit într-un an trecut cu Ilie pe autobuz, era destul de întristat și abătut. A spus că merge la mare că vor copiii, avea atunci trei, dar că lui nu îi place la mare, că sunt femei dezbrăcate. Păi nu te uita Ilie, închizi ochii și mergi pe plajă ca orbii. Oricum, nu sunt de tot dezbrăcate, au textile pe ele să acopere părțile esențiale. Dar pentru Ilie, tocmai asta era problema, se uita unde nu este textilă, acolo alunecă ochiul. Mai grav era că nu se putea abține să nu se uite, oricât se ruga.

Nu știu cum a rezolvat-o Ilie, dar în mod cert Ilie este un martir al verii și vederii, era nevoit să păcătuiască ca să se salveze de gura nevestei și a copiilor care doreau la mare. Nu ai ce face, când este soarele pe cer și căldură apar și tentațiile, când ești ispitit să faci lucruri pe care nu le dorești. Mai țineți minte faza din Biblie cu ispitirea lui Iisus de către Satan? Nici nu știți cu ce l-a ispitit. Iisus s-a dus în pustia Iudeii să se roage, ca și Ilie al nostru. Cum sta El liniștit și se ruga, vine tiptil Satan cu mâinile la spate. –Ce faci Iisuse aici, așa singurel? -Ce să fac, mă rog, mai am câteva, mă strâng și merg acasă la TV. Atunci a venit ispitirea. – Nu vrei o țigare? – Nu, da de ce, vrei să mă faci fumător? – Nu, ziceam și eu așa, că trece timpul mai ușor, să te ajut. Asta lucru se întâmpla pe vremea lui Iisus, după vremea lui Cezar, se dădeau țigări la bucată că oamenii erau săraci. La fel este li acum. Degeaba ai două luni de vară să mergi în vacanța mare, amblele ale lui Cezar, Iulie și August, că nu îți ajung banii nici de una mică.

Gata, de mâine începe o mare roire ecumenică la Mănăstirea Nicula, Untold-ul bisericesc. Oamenii sunt așteptați ca la mare, să blocheze șoseaua între Agigea și Eforie Nord, grăbiți să se spele de păcatele unui an întreg. Doar la Nicula sunt dușuri de păcate, în alte părți nu au apă caldă, de asta e înghesuială. Chiar dacă oamenii merg sincer să li se facă minuni, prelații nu pierd prilejul de a bate icoana să plângă, să strângă cu năvodul daniile credincioșilor, cât pentru an întreg.

Cred că ați văzut în locurile sfinte dar și prin mănăstiri și biserici, se vând sau sunt expuse așchii din crucea pe care a fost răstignit Iisus, dar în toată lumea, nu doar la noi. Nu știu cât de mare era crucea asta de pe Golgota, dar dacă le pui cap la cap așchiile ca și la lego, rezultă că pe Iisus l-au răstignit pe prova Titanicului, ca pe un talisman protector al navei piraților. Știți cine sunt pirații, nu vă mai spun.

Poate nu sunt eu umblat pe la biserici, dimpotrivă fug ele de mine, dar când aud cuvintele hramul de Nicula mă gândesc că e gata vara, trebuie să ne apucăm să punem murăruri. Cumperi gogonele, cimbru, sare, morcovi, le pui în borcan, dar când să tornia apa, vezi că nu ai cumpărat hrean. Așa văd eu acum industria credinței de la Nicula, ca pe o fabrică de conserve, conservăm la borcan, la credincioși le pică bine religia, că unele lucruri sunt greu de înghițit.

Ultima chestie, cu rechizitele. Termenul vine din latină, franceză, italiană, etc., însemna luatul cu forța a celor necesare, omul achiționa, Statul rechiziționa, lua pe gratis. Treaba asta o făcea Armata, când era război, lua din curțile oamenilor caii, căruța, lemne, în sfârșit ce aveau nevoie ostașii, nu le dădeau la schimb nimic. Ba da, dacă făceau pe nebunii, îi împușcau. A fost așa la Războiul din 1878, când s-au rechiziționat cai și căruțe din Muntenia ca să îi evacuăm pe prizonierii turci peste Dunăre. Jandarmeria a împușcat pe țăranii îndărătnici. Turcii s-au predau românilor și nu rușilor, pentru că rușii își împușcau prizonierii, ca să nu le dea de mâncare și asistență medicală. Asta e o altă poveste de spus, pe care românii nu o știu iar turcii nu au uitat-o.

Revenind la Nicula, pe 15 august, ostașii Domnului vor face rechizite din buzunarul oamenilor pentru a se achita hreanul cu care se conservă credința.

Banul ochiul racului

Poster din 1969

Iuda proprietate*

Iarăși a venit Sfânta Duminică să ne bântuie cu desaga ei de povești cu hule și blasfemii la adresa popoului român. Nu știu câți dintre voi ați observat, dar imnul național Deșteaptă-te române! nu vorbește despre Dumnezeu, decât doar o singură dată, ca martor la faptul că nu primim cnutul în vatra străbună. Imnul național este bun așa cum este, ca titlu. Nu ca și conținut, care este divers istoric, cu daci și romani, împăratul Traian, Dunărea, cu văduve, cu popi, lucruri la ordinea zilei, ca la un carnaval istoric.

Chestia cu imnul mi-a venit după ce într-un autobuz din Cluj, în afară de bătrâni și plimbăreți la aer condiționat, s-au urcat doi controlori de bilete. Unul dintre ei avea tatuat pe antebraț Nihil sine deo, iar celălalt nu avea tatuat nimic. M-am și gândit la cât de avangardist este Clujul, încât RATUC pune pe autobuze controlori regaliști și republicani deopotrivă, să nu aducă ceva jigniiri formelor de guvernare pe care le-am încercat ca și țară. L-ar putea pune în echipa de control și pe Becali, voievodul cu șapcă de baseball, că și voievodate am avut, să fie dreptate istorică.

Mai era o chestie cu imnul național, dar nu la noi. Cică în Belgia s-au gândit nu știu, oficialitățile sau fotbaliștii, să îl cânte în toate cele trei limbi vorbite în Belgia, în franceză, în flamandă și în germană, ca să îi unească pe cetățeni.

Mă gândesc cum s-ar numi imnul nostru național în limba celor mai importante minorități naționale de la noi. Probabil în limba maghiară s-ar numi Desparte-te române! iar pe țigănește i-ar spune Ascunde-te romale! Gluma ca glumă, dar chestia cu imnul ar da fiori francezilor, mai ales la echipa națională de fotbal. Fotbaliștii unicolori din colonii toți vorbesc limba franceză, nu mai este unul să fie matern în păsăreasca lui. Cum să le cânți ălora imnul Franței, pe limba lor, fără să îi jignești? E simplu, îl cânți noaptea, cu lumina stinsă, așa îl înțeleg toți.

Să trecem de la imnul național la chestii serioase . Un alt lucru de observat la imnul nostru național este că nu se vorbește despre bani, despre lei, despre ”cașcaval”. Am zis anterior că mi-e teamă că religia ordodoxă este incompatibilă cu bogăția, toate țările ortodoxe din Estul Europei fiind sărace.

Știți bunăoară că monedelor naționale din România, Republica Moldova, Bulgaria și Albania le spune la fel, leu, dar cu variații, leva – lek. Stați puțin, că se vede că Albania nu e ortodoxă, e musulmană, deci pică treaba cu religia ortodoxă. Singura explicație este faptul că în Estul Europei ne rugăm la Dumnezeul greșit, care nu face ce trebuie, din contră, este neputincios, leneș, delăsător, mincinos și fudul. Sau dacă oamenii sunt făcuți după chipul Său, oamenii sunt așa.

Ce este interesant că în toate țările astea au fost triburi tracice, cu diferite denumiri, la noi fiind și daci și geți, care erau unul și același lucru, depinde ce istoric i-a descris. Tot la daci, ne spun popii, s-a consemnat că se rugau la un singur zeu, deși moda pe vremea lor era să ai mai mulți, specializați pe domenii. Noi nu am putut avea mai mulți zei, aveam unul singur, ca un caiet studențesc universal, la care scriai pe materii la diferite pagini, iar când dădeai extemporal, copiai de unde nu trebuie. De aici ni se trage sărăcia în România, dacii erau prea săraci să își permită mai mulți zei.

De câți bani aveau strămoșii, și-au cumpărat un zeu mai mic, bolnav, ca un Hefaistos schilod ce cerșește printre picioarele celorlalți. Peste religia lui Zalmoxe a pus Apostolul Andrei o altă religie, cu cărți tehnice în alte limbi, iar ortodoxia circulă cu avariile pornite pe banda de urgență, ca să nu fie tamponată. Că, cuvântul Dumnezeu vine de la Dominus Dei, adică șeful mare al zeilor, Zeus la grecotei și Jupiter la latini, nu vă spune la biserică. Pentru că nici ei nu știu la cine se roagă, pe cine invocă. Pe licuriciul mare din chipurile cioplite în marmură, ăla ce poza în puța goală.

Asta poate fi una dintre explicațiile pentru sărăcia ortodocșilor, inclusiv pentru sărăcia din podul capului. Cealaltă explicație, mai plauzibilă, este dată de profesorul Andrei Oișteanu – Imaginea evreului în cultura română. Profesorul Oișteanu spune că la ortodocși teama de bani vine de la teama de a nu vinde cum a vândut Iuda pe Iisus, banii fiind murdari și deci păcătoși. Nimeni nu vrea să fie păcătos, toți vrem să fim virtuoși, deci săraci și cinstiți ca Ion Iliescu. Cartea este mai vechiuță, ca ediție, dar are niște explicații absolut fenomenale ale psihologiei romanilor cu diacritice. Să vedem sfârșitul, cu banii și cu vânzarea lui Iisus.

Nu j!danii l-au vândut pe ”domnul nostru Iisus Hristos”. Asta pentru că Iisus era tot evreu. S-au vândut evreii între ei. Noi ca neam, nu am fost, nu am văzut, nu ne interesează, nu am văzut cine a dat banii, cine i-a luat și dacă a meritat tranzacția. Oricine ar fi făcut la fel, nu doar evreii. Ai marfă, o dai, că expiră.

Dar, în povestea vânzării, Iuda s-a grăbit și a greșit. Dacă mai aștepta puțin, îl putea vinde pe Iisus la un preț mai bun, pentru că acum toți caută marfa și nu o găsesc.

Exces de zer

*Nuda proprietate, termen din dreptul civil, greu de înțeles pentru ”profanii dreptului”.

Umbrela gândurilor

Știu că vă plac textele și vă motivează să întindeți narcoza zilelor de la una la alta, dacă sunteți treji să vă dați seama de ea. Îmi place să scriu, scrisul este un fel de umbră a gândurilor. M-am întâmnit deunăzi cu un prieten vechi, Andrei, care umbla prin Piața Păcii ca un apostol cu servietă, mergând la serviciu. Zice Andrei îmi plac textele, nu știam cine le scrie, dar sunt foarte bune, noi oricum înotăm într-o mare de idioți. Când l-am întrebat, dar tu, ce faci, mi-a răspuns enigmatic, eu poate m-am înecat. Partea ultimă a dialogului nu o țin minte decât așa, dar este posibilă o altă variantă.

Astzăzi s-a manifestat duhul vorbirii la Președintele Iohannis, care a ieșit din off-side-ul tăcerii cu o declarație de bucurie că un român ținut ostatic în Burkina Faso a fost eliberat.

Poate este un fapt deosebit pentru țară, pentru familia românului este o minune a islamiștilor înduplecați de geniul diplomației românești. Vorbind despre diplomație, domnul președinte, pe cât este de înalt, s-a simțit mic și neînsemnat ca să participe la înscăunarea Sultanului Erdogan, l-a trimis pe uriașul ministru de externe de atunci, Bogdan Aurescu la ceremonie. Iohannis a lipsit de la ungerea Sultanului pentru că s-a dus în Germania să fie premiat cu o medalie utilă lui, inutilă nouă. Acum că omul din Burkina s-a întors, a tăiat cel mai mare berbec pentru întoarcerea fiului risipitor de diplomație.

Am impresia câteodată că România trăiește într-un multivers al poveștilor lui Ion Creangă. Era în Povestea lui Stan Pățitul explicația de ce nu ies țăranilor, aici românilor, lucrurile: pentru că ți-a luat dracul dimineața urma. Nu suntem la acel nivel demonic, noi suntem sub acesta, noi suntem dracul din Stan Pățitul căruia nu îi ieșeau lucrurile, că pornise el cumva greșit, în contratimp cu ceea ce se întâmpla la Bază. Complexele noastre de inferioritate au la rândul lor complexe de inferioritate față de primele.

Cu poveștile lui Ion Creangă se pot ilustra bogat realitățile cetății, se pot descifra bogat în sensuri toate marilor opere politice ale dregătorilor noștri, se poate decripta inclusiv ce se întâmplă după ce ne săvârșim din lume.

Când eram copil eram absolut înspăimântat de lipsa noastră de eficiență în țara asta, urmând ca ”după” să faci aceleași lucruri, sau să le termini pe cea lume. De pildă credeam că dracii merg la serviciu, au job, pentru că în Povestea lui Stan Pățitul erau trimiș dimineața de Scaraoțchi să facă tot felul de de năzbâtii: pe frați să se certe, pe altul să își bată vitele, etc, preocupări drăcești.

La fel mă gândeam că în Rai nu prea este lume, nu se prea ajunge în Rai, era absolut depopulat, românii nu ajung acolo. Din toate poveștile cu Dumnezeu și Sfântul Petru reieșea că numai ei doi locuiau în Rai, iar din plictis veneau pe pământ să se amestece între oameni. Oricum erau luați peste picior, erau șifonați de oameni, mai luau bătaie, ca pe Pământ.

Politica românească cu preocupările ei puerile parcă face parte din Raiul demnitarilor care se plictisesc în Olimpul bucureștean. Nu era important astăzi că la 9 august 1945 americanii au lansat ce-a de-a două bombă nucleară peste Nagasaki, iar rușilor le tremură nervos degetul pe hârtii cel puțin, să declare că vor trage nuclearele dacă Ucraina face pe deșteapta și pe victima.

Nu era importat astăzi că la 9 august 1999 Boris Elțîn l-a numit prim-ministru pe Vladimir Putin, dându-i puterea unui Dumnezeu întunecat peste Europa și fricile noastre. Pentru președintele României 9 august 2023 a devenit data crucială pentru destinul națiunii române, dată la care niște inși în șlapi și izmene i-au dat drumul unui român ținut ostatic. Poate că i-au dat drumul că s-au plictisit, sau că e inflație mare la ei și nu mai au bani să îi dea de mâncare, iar rescumpărarea cerută s-a devalorizat. Sau poate că s-au lăsat de meseria de draci africani, s-au apucat de lucru cinstit și onest, ca politicienii români.

Parcă la noi în țară se rescrie în fiecare zi povestea cu Prostia Omenească, cu noi și noi exemple de abis întunecat al gândirii strategice și îndreptate spre viitor. Spunea Ion Creangă în Povestea lui Harap Alb că acesta a primt ca sfaturi să se ferescă de omul roșu și de omul spân, ca să îi fie bine.

La ce încercări de a rămâne calmi se supun oficialitățile, putem completa povestea cu feriți-vă să mai voi votați idioți în funcții publice, mai ales din aceia ca Iohannis, care tac și fuck.

Post scriptum: cuvântul umbrelă vine din limba italiană de la ombra, producea umbră. Eu folosesc umbrela gândurilor să nu mă ardă înțelepciunea lui Iohannis care aruncă cu țapul nuci în podul gândirii. Dacă îl pomenesc atât de des pe Ion Creangă, este pentru că poveștile sale sunt antidot pentru a nu-mi otrăvi inima cu prostia românească.

Burkina Fasole

©Mathew Diffee ©The New Yorker Humor

Skinhead O’Connor

Oricât pare viața plină de lucruri nesigure, două se întâmplă neapărat: nașterea și moarte. Dacă te-ai născut, nașterea nu se putea evita. Oricât îți e groază de înmormântări, la a ta trebuie să te duci, nu o poți sălta, nu poți trimite pe nimeni altcineva.

Mai este un lucru, sau mai multe, care au o precizie nemaivăzută, Ziua în care pământul își consumă toate resursele pentru un an întreg. Ziua aceasta s-a întâmplat săptămâna trecută, zi ca un prag psihologic pentru ecologiști. Poate că restulul anului trăim din ajutoare de la extratereștri, cum ne trimiteau occidentalii în anii ’90 tot felul de haine și electrocasnice. Nimeni nu explică după ce se termină resursele, cum trăim noi ”pe datorie”. Firește că tot Pământul produce resursele, face ore suplimentare, până la vacanța de Crăciun.

În fiecare zi din an, ni se spune că se serbătorește ceva. Azi de pildă, e Ziua Pisicii. Tot timpul este ceva de sărbătorit, național sau internațional.

Aș propune o zi din an, în care să fie Ziua în care s-a dobărât un record asolut inutil, cum sunt acelea de primul român pe nu-știu-ce munte, pe Avram Iancu înotătorul în Canalul Mânecii, etc. Mă întreb cu ce ne-ar putea fi de folos să știm că un român a traversat Marea Neagră într-o barcă cu vâsle. Poate că putem face lucruri neobișnuite, că putem și noi să ne afirmăm. Spre exemplu, Iohannis deține recordul tăcerii celei mai lungi a unui președinte, 9 ani, darul tăcerii fiind unul remarcabil. Sau spre exemplu, Nicolae Ciucă, căruia ielele iau dat harul lui Svejk, harul bâlbăielii lui Dinescu, dar fără poezie, o bâlbâială neobișnuită, cazonă.

O altă zi pre care aș propune-o ar fi Ziua Preciziei și Exactității Naționale. Prim-ministrul României, d-l Marcel Ciolacu a declarat că măsurile pregătite de Guvern sunt îndeplinite 99,9%. Nu știu ce este acest 0,1% fatidic, care ne împiedică să ducem măsura la îndeplinire.

Domnule Ciolacu, îmi permiteți să vă spun domn, o măsură este în sinea ei un instrument de măsurare. Un șubler este un șubler, o baniță este o baniță. Dacă s-ar constata foamete la români, soluția nu este să producem banițe sau saci de rafie, soluția este să producem alimente, grâu, de astea. Cu măsură de grâu se măsoară cât grâu consumat s-a produs ca să se stârpească foametea. Azi vrut să spuneți altceva, dar nu-i bai, nu e important.

Ziua Preciziei și Exactității Naționale și Ziua în care s-a doborât un record absolut inutil s-au întâmplat astăzi, concomitent. Astăzi toată lumea din România s-a exprimat exact și precis, stabilind un record absolut inutil despre un subiect deosebit de important, un necunoscut care a suduit și vorbit pe o scenă la Untold despre droguri.

Pentru că am început cu faptul că nu poți sălta propria înmormântare, vom termina cu cel mai trist moment al saptămânii, înmormântarea cântereței irlandeze Sinéad O’Connor.

Sinéad O’Connor a fost condusă pe ultimul drum de mii de oameni. Cântăreața irlandeză a adoptat în anii ’90 moda capului ras, asemenea unui skinhead, cu care se putea confunda numele ei, intrând cu bocancii într-o viață excepțională care nu a ferit-o de durere și suferință. Nu mă pricep să scriu necroloage, nu este sarcina mea, dar voi scrie despre unii care se pricep să onoreze un om absolut deosebit.

Unul dintre scriitorii mei preferați, Dino Buzatti, s-a specializat și scria cu plăcere necroloage începând cu anul 1945 în Corriere della Sera, în paralel cu alte rubrici, sportive, mondene, etc. Dacă sunteți curioși de necroloage frumos scrise, puteți căuta, la întâmplare, peste ocean, în The Washington Post sau The New Yorker pe cineva mai cunoscut, la care adăugați cuvântul obituary. Necroloagele americanilor sunt adevărate opere literare mortuare.

În necrologul din 26 iulie The Guardian, prin Caroline Sullivan, a scris despre Sinéad O’Connor că în ciuda faptului că nu era fericită, O’Connor este creditată că și-a salvat viața. România astăzi s-a gheboșit fericită că a vorbit despre un nimic important.

Coliva ciobănașului

Pașol na Wonderpuck

La fel ca și mine, cred că ați fost până acum la destule nunți și înmormântări, ca să știți unde stă mireasa și unde șade mortul. Pentru cei mai tineri, nu-i bai, de abia de acum încep ”distracțiile” de la ritmul monoton al vieții.

Nu știu dacă ați observat, dar înmormântările par mai lungi decât nunțile, când de fapt este invers. Senzația aceasta este din modul cum percepem timpul: nunta este o înmormântare iar moartea este o nuntă.

La o nuntă obișnuită, cineva este înmormântat într-o căsătorie; la o nuntă neobișnuită, când amândoi se îngroapă, e groapă comună pentru ei și familii, sunt atrocități sentimentale. La o înmormântare obișnuită românească, mortul este cel mai vesel, că își începe o nouă viață, de apoi. Vă aduceți aminte din istorie, dacii râdeau când murea omul și plângeau când unul nou se năștea.

Anterior am mai spus prin texte că românii folosesc cuvinte de origine slavă când se referă la vastitate și cuvinte de origine latină când se referă la exactitate. Așadar, a venit vremea să vorbim despre Timp și despre modul cum îl percepem.

Una dintre cele mai frumoase expresii în limba română este ”timpul petrecut”. Expresia fură peisajul lingvistic, fiind concepută de o minte absolut bizantină. Timpul poate să fie în viața ta un musafir pe care îl conduci undeva; poate să fie un tovarăș de party cu care te petreci cu alcoale și lăutari, sau poate să fie însuși sine tău, care este ”pe trecute”, care se scurge, mergând încet către bătrânețe.

Dacă este vorba de a-timpul mioritic, inima culturii române este un metronom care bate în doar două poziții, Creangă și Eminescu, ca un atom care ne spune în ce stare ne aflăm.

Timpul lui Creangă este unul mitic, în care Sfânta Vineri făcea chef cu Sfântul Petru iar Ivan Turbincă petrecea mai abitir decât la UNTOLD, încât dracii s-au nevoit să îl izgonească pe Ivan din Iad. Timpul lui Creangă este unul al uitării, în care prezentul trebuie rostit pentru a nu-și pierde centrul de greutate.

Când metronomul a bătut gongul pe pleata lui Eminescu, Timpul lui Creangă s-a uitat în viitor la vremea visării, în care acesta s-a rispit ca într-o zbatere de ochi. Timpul lui Eminescu este nesfârșit, ne-a ajuns și întrecut, noi românând în spate cu Timpul petrecut.

Acesta este pretextul, adică textul dinaintea testului, pentru evenimentul remarcabil care va începe peste exact o lună de zile și va ține vreme de trei zile, între 8 și 10 septembrie anul curent.

Începe la Cluj festivalul stradal WONDERPUCK, al Teatrului de Păpuși ”Puck” din Cluj-Napoca. Din turbinca păpușarilor vor ieși în oraș ca din Cutia Pandorei toate personajele îndrăgite ale poveștilor, pe care nu le-ați mai văzut în afara jobului lor din teatru sau cărțile pentru copii.

Vă așteaptă Peter Pan și Scufița Roșie, Csipike și Tândală, iar cu puțin noroc, va ajunge și Ivan, dacă îi dau afară din cătănie dracii de ucrainieni din Iadul lor.

Dacă totuși ajunge Ivan, se va așeza obosit pe o bancă în Piața lui Matei Corvin alături de Timp, să vă aștepte să ajungeți de la capetele podului unde v-ați prefăcut cerșetori ai clipelor copilăriei.

Teatrul Puck vă așteaptă, vă rog nu întârziați de la întâlnirea cu Timpul!

Mai este o lună de zile, vă mai aduc aminte încă o dată până atunci, pentru că pe 10 septembrie este ziua mea de naștere și mi-ați face un cadou extraordinar dacă veți merge la WONDERPUCK.

Sfântul Pentru

Textul poartă o dedicație specială pentru prietena mea, d-na regizor Ibolya Varga, de la Teatrul de Păpuși ”Puck” și o frumoasă amintire d-nei director Mona Marian, din inimile noastre.

Nu me uita

Dacă ești un minim observator al politicii românești, te doare mâna dacă nu scrii, alminteri te doare mintea de pe urmă. Zilele trecute a ieșit un râs din pădure, râsul de Gigi Becali care a umblat pe Via Dolorosa a ridicolului, să sfințească locul pe unde au trecut homosexualii. Omul acesta și-a luat misiunea în serios, ducea o cruce mare cu un Iisus întins ca la plajă, pe un umăr, iar în cealaltă mână avea un fel de buzdugan din busuioc.

Din poziția lui de ctitor de biserici, părea un Ștefan cel Mare cu o șapcă de baseball pe cap. Nu știu de ce îl bagă Becali și BOR pe Iisus în chestiile astea cu homosexuali, că era cam dezbrăcat Mântuitorul, ca în niște jocuri perverse cu cătușe ale Bisericii Ortodoxe, în care căznesc o dragoste nefirească față de Dumnezeu, ca să nu ia bice de la cel de Sus.

În altă dezordine de idei, o știre plăcută la auz, dar nu la văz, a fost acordarea ordinului eparhial ”Crucea Bucovinei” de către Mănăstirea Voroneț, fostului prim-ministru Nicolae Ciucă, actual președinte al Senatului. Nu știu care sunt meritele lui Ciucă față de Bucovina, poate din cauza obrajilor bucălați, sau care sunt față de Mănăstirea Voroneț. Acuma ne-am prins, legătura lui Ciucă cu Voronețul este naturală precum cea dintre albastrul de Voroneț și albastrul de Secureț.

Nu știu de ce în România securiștii se leagă de Biserică cu orice preț, ca protestatarii ecologiști cu lanțuri de copaci. Poate ca să își înfigă în inima noastră rădăcina pivotantă, ca stejarul din Borzești, să nu se mai vadă ce specie invazivă sunt pentru sănătatea politică. Încă o chestie cu albastrul. Albastrul este o construcție mataforică între alb și astru, fiind aproape de alabastru, dar departe de rețeta pierdută a azzur-ului de la Voroneț.

Dacă am spuns nume care nu ne spun mare lucru, să lămurim niște aspecte administrative care păreau mai clare în trecut. Știți bunăoară, când vă cer autoritățile să completați formulare, este rubrica nume și prenume, dar când să puneți pixul pe foaie, aveți o reținere, pe care să în scrieți primul. De ce îi spune prenume, dacă nu stă în fața numelui? După două secunde de gândire, se scoate carte de identitate și omul zice eu scriu cum scrie în buletin, mă cheamă cum zice Statul că mă cheamă. Acele două secunde de confuzie sunt răspunsul la strigătul latinității din noi.

Răspunsul la ordinea în care se scriu numele este dat de romani, cei de la Roma, nu cei fără diacritice. Latinii scriau primul praenomen, cel dat de părinți, de botez, înaintea lui nomen, care era cel de familie sau de clan. La sfârșit s-a adăugat cognomen, care însemna porecla, supra-numele, renumele, ciufala sau cum zic englezii a.k.a., also known as. Augustus sau Germanicus erau tot timpul cognomene, la fel ca și Caligula, a cărui supra-nume venea de la caligae, niște sandale militare. Ca să nu ieșim din urbea limbii, cumnat vine de la cognatus, adică născut pe aceeași linie, co-născut.

La romanii cu diacritice, la daco-romani, cel mai cunoscut supranume este al lui Gheorghe Gheorghiu – Dej. G.G. care și-a adăugat particula Dej de la orașul în care a lucrat la Atelierele CFR și pentru că Siguranța i-a spus ”Dej” pentru a-l deosebi de un alt comunist cu exact același nume.

Treburile astea trebuiau să ni le spună la școală, ca să știm cine suntem, de unde venim, ca să știm unde mergem. Dacă nu ni le-au spus, ne conduc pe drumul pierzaniei alde Becali și Ciucă, pe care dacă îi întrebi cine sunt, nu pot să îți spună, trebuie să se uite în buletin sau în CV ca să îți răspundă. Fiecare își duce crucea sa, Becali pe cea de voievod cu șapcă de baseball iar Ciucă crucea albastrului de Secureț, care este grea și ruginită.

Vă urez o săptămână ușoară, nu uitați să fă faceți treaba la serviciile voastre, precum fac și mai-marii noștri, pentru că gospodarul face iarna car iar vara face scabie.

Schimbarea la fașă

Roba lui Dumnezeu

Mă irită ca o piatră în pantof colegii avocați care și-au luat un doctorat în ”particularitățile” a unui sfert de articol din Codul Civil sau din cel Penal. Dar când se semnează în acte, scriu neapărat dr. în fața numelui, de parcă ar pune un adevăr pe ce au scris. Dacă sunt doctori, ar trebui să poarte un stetoscop peste robă, să asculte clienții la portofel, să audă cum strigă banii ăia să fie eliberați de domnul doctor, mântuiți și izbăviți de povarea zero-urilor de pe ei. Acele zero-uri se cuvin doctorului, fiind mărimea științei sale.

Am văzut o dată scris, sau era ideea mea, o vorbă din popor, să te ferească Dumnezeu de doctor, de avocat și de popă, că toți iau bani și ”nu rezolvă”. Doctorii, avocații și preoții sunt paria profesională a unei societăți nerecunoscătoare care așteaptă doar rezultate, dar cu o diferență enormă între ei. Doctorii au robe albe, slujesc pe Ipocrit și legile medicinei, sunt plătiți de pacienți și dăruiți de buzunar. Cei mai apropiați profesional sunt avocații și popii, pentru că ăștia poartă robă neagră, precum le e sufletul încărcat de păcatele oamenilor.

Am scris undeva în blog că avocații sunt Iisuși plătiți să porte păcatele juridice în spinare, revin și arăt în limba nostră de lemn, că e adevărat, dar preoții sunt doar avocații lui Iisus, nu Iisuși în sinea lor. Diferența dintre cele două categorii de avocați, cei negri, este că de la avocații Iisuși se cer rezultate iar de la avocații lui Iisus nu se cer, popii nu pot fi trași la răspundere pentru un eventual malpraxis.

Una din cele mai enervante clipe din an este aceea în care Baroul din care faci parte îți trimite email sau te sună să îți spună că expiră asigurarea de malpraxis. Acel moment este definitoriu în relația cu divinitatea, pe care o invoci în sudălmi îndreptate împotriva decanului, a consilierilor avocați și a tuturor clienților care nu ți-au adus banii la timp. La acel timp, al emailului sau telefonului. Dacă e un moment prost financiar, te gândești la destinul tău de Iisus juridic, că plătești lunar zeciuiala Cezarului profesional, dările la Stat, dar tot te hărțuiește Satan cel negru din portofel.

Acela e momentul în care mugeți serios la munca ta de avocat. Niciodată pacientul care merge la doctor nu se tocmește la onorariu, doctorul zice cât costă, omul bagă lozul. Nu iese bine operația, asta e, ai fost grav bolnav. La popi, merge omul, le spune boala lui lumească, popa îî zice fă rugăciunea cutare, dacă nu merge rugăciunea, omul se întoarce, popa îi mai dă un sfat duhovnicesc, insistă să te rogi la Judecător. Popa nu are nicio raspundere pentru sfaturile pe care le dă, cântărind probleme lumești cu legea divină. Păi ce? Vine careva apoi, după Înviere, să îi spună popii că sfaturile sale nu au avut efect, că nu s-a mântuit? Nu vine. Popa nu are răspundere de malpraxis, că asta e, e plătit de Stat să dea sfaturi care nu știm dacă vor avea efect vreodată. Avocații sunt căutați de clienții care doresc mântuirea juridică, pe care o obțin de la instanță, dacă avocatul nu face munca de mântuială.

Lucrul enervant cu preoții este că pe ei nu îi bagă nimeni în cursuri de formare profesională, cum ne bagă pe noi avocații, cu lectori plicticoși, ”profesori” care își bifează la CV o conferință absolut inutilă pentru cariera ta de avocat. Aici carieră e imaginea carieristului cu o ghiulea legată cu lanț de picior, când iei temniță grea ca pe vremea lui Carol al II-lea și spargi sare. Nu o să vedeți preoți care își iau notițe să facă mântuirea mai eficientă, să facă o pace bună cu Dracul, să se treacă puntea, chiar dacă Dracul e fosta soție a clientului tău, să facă o grănițiuire între Purgatoriu și Iad, să îl scoată pe Baraba din arest să îl pună la domiciliu.

Vreau eu să văd enoriașul care merge la preot să își ceară înapoi banii din cutia milei, pentru că merge greu procesul de mântuire, pentru că durează prea mult miracolul așteptat, care poate nu se va întâmpla niciodată. Vreau să văd enoriașul care la Ziua Judecății de Apoi își caută în sală sfătuitorul duhovnic, care firește, nu o să apară la proces. Nu o să gasiți popă să nu doarmă noaptea, cum nu dorm avocații, la gândul că poate nu au întemeiat bine în drept păcatul juridic al clientului. Popi nu o să găsiți să nu doarmă noaptea, dar avocați foarte mulți. E plin Iadul de ei.

Dacă textul v-a pus pe gânduri cum pune popa omul între scânduri, este un onorariu meritat pentru mine, mi-a luat o oră să îl scriu.

Articolul este dedicația tardivă pentru colegii avocați, de Ziua Avocatului Român, care a fost pe 24 iunie.

Mulțumesc d-lui avocat Remus Vlasiu din Turda, pentru mentoratul fratelui meu. Mulțumim maeștrilor noștri care ne-au învățat în primul rând că meseria se fură, nu se învață.

În ultimul rând mulțumim clienților nemulțumiți care și-au cerut banii înapoi, pentru că ”nu a ieșit” treaba, amenințându-ne că ne fac plângere la Barou. Ne mulțumim nouă, că am fost mai înțelepți și le-am restituit onorariul, muncind pe gratis, deși îl puteam da la popă, să le citească ceva ”de bine”. Glumesc, nu vă prostiți, cum să dai bani la popi, că ei nu răspund pentru greșelile cu lucrul, cu fapta sau cu gândul.

Data viitoare, nu mai fiți răi cu popii, fiți cu avocații, că și-o merită.

PS. Persoanele care se simt lezate trebuie să mă scuze, dar e Sfânta Duminică cu blasfemia obligatorie. Nu am nimic cu popii, ei doar exercită fără drept profesia de avocat al lui Dumnezeu

Ioan Ură de Gaur

Liver*Maximo

S-au petrecut minuni dumnezeiești în Cimitirul Bellu, a crescut papură pe mormântul lui Caragiale, s-a scăpat pe dânsul de la atâta râs. Marcel Ciolacu, oracolul din Buzău, a declarat, printre altele că, reducerea cheltuielilor statului va începe cu concedierea angajaților care joacă Solitaire la serviciu. Nea Marcele, neuronii dumitale joacă în horă Solitaire. Când te-am auzit ce ai grăit am avut în cap atacul de la Pearl Harbour cu neuroni kamikaze. Nea Marcele, ai grijă că vine echipa anti-tero a SRI și te arestează că ai atentat la gândirea noastră. Cum îi depistezi pe Solitaire-iști? După buricele tocite ale degetelor, după dioptriile mărite? Man, you are living in the pastă. Sunt jocuri mult mai periculoase, cum este jocul vostru politic.

Nea Marcele, ați spus că veți tăia 200.000 de posturi libere din administrația de stat. Ce fel de economie se face la buget, dacă nu sunt ocupate, că nu se platesc? Marcel, îți spun pe înțelesul tău. Ai 8 lei în buzunar cu care poți lua 2 beri la bufet. Ți-e sete, mergi și o cumperi o singură bere, deci rămân 4 lei. Nu aduci la buget înapoi 4 lei, pentru că nu i-ai cheltuit. Aduci patru lei în plus la buget dacă nu cumperi nicio bere. Bei apă de la robinet, tai din berea ce o bei, nu din cea pe care nu o bei. Frate, voi furați curent mai rău decât țiganii branșați ilegal.

Să îl asculți pe Marcel Ciolacu vorbind despre economie e un act divin. E ca și cum l-ai asculta pe Pius vorbind despre schimbarea regulii celibatului la preoții catolici. Am auzit la Radio România Actualități un meci de fotbal transmis în direct, este un atacant numit Pius, la o echipă din prima ligă. Pius nu e papă, dar nici Marcel nu bea apă.

Pe PSD-iși i-a apucat amețeala de la rotativa guvernamentală, se dau în caruselul cu lumini și tot vomează pe noi. Noi stăm în public, aplaudăm, ne uităm la caruselul care se rotește, la miniștrii fericiți pe căluți și ne minunăm că le-am dat bilete să se dea gratis. O idee să auzim de la ei, una unică, să facem din România o Japonie a Europei. Una să fie, da bună, că ne lăsăm nevestele cu copii la piept, mergem cu hainele de pe noi să îl urmăm, chiar de murim, pe Marcel Ciolacu, Lider Maximo. Când colo, ei nu sunt în stare să ne convingă să umblăm mai drept pe stradă, nu cu ochii în pământ de rușinea celor care ne conduc. Te doare ficatul la ce zice Marcel Ciolacu, ca de la vorbele lui Liver Maximo, ca de la o ciroză politică, după ce ne-am băut mințile la fiecare tur de scrutin. Să vedeți la anul, cu atâtea alegeri de băut, cum intrăm direct în comă politică.

Aseară mă uitam la RAI 1 ca un latin adevărat ce se trage pe ață de la Râm, să văd ce zic italienii, să văd ce mai face Capitala Eternă, care e nivelul apelor Dunării de pe Columna lui Traian, de astea. Ziceau că un italian a preluat comanda Stației Spațiale Internaționale, că se uită din înaltul cerului la pământ, treburi de astronaut. M-am gândit văzând atâta albastru oceanic, uite italienii unde sunt iar noi îl avem pe Marcel Ciolacu, astronăucul ce ne pilotează spre o aterizare forțată într-o mare de neputință. Mi s-a făcut rău, am schimbat canalul TV, ca să nu arunc televizorul de la etajul patru. Vedeți la ce duce lipsa de Renaștere?

Am fost noi blestemați? Au fost dacii cei viteji blestemați de romani, că nu s-au lăsat cuceriți mai devreme? Au fost de vină populațiile migratoare, au rămas prea mulți barbari aici? Numai Dumnezeu știe, poate e blestem ortodox cu politicieni, care ne zâmbesc ca retardații mintali și se scobesc în nas, iar noi suferim de frigiditate în cuget.

L-am pomenit ieri pe Mircea Eliade, nu bisericesc, ci cultural, azi pomenim un alt sfânt, pe Emil Cioran. Din tot ce a scris el, ca suflet chinuit de România, ca și prezentul semnatar, poate cea mai reprezentativă carte pentru situația actuală este Schimbarea la hoață a României. Pentru că a fost bacaloriatul, facem un comentariu politic al cărții cu titlurile generației lor de interbelici, ce ne-au băgat în belea cu un STAS de nedepășit.

Situația noastră politică, la 4 august MMXXIII este cam așa: niște huligani au intrat în politică și ne-au urcat pe culmile disperării, apoi au coborât pe un tratat de descompunere, s-au așezat pe scaunele, ca niște rinocerii, iar apoi au căzut în silogismele amărăciunii. La sfârșit, cu niște lacrimi și sfinți, au spus că vor face eterna reîntoarcere, să ne dea amurgul gândurilor, să ne ispitească să existăm, să devenim într-o ființă.

Cam atât s-a putut, cam atât a încăput. Ce s-a spus, s-a spus, ce s-a pus în plus s-a dus.

Ideile lui Marte

*Liver e pă englezește ficat. Să nu vă vină ide marțiene de la ilustrație. Mie tot îmi vin.

Radio Nenașterea

Un drag citator a spus că în Balcani nu mașina reîncarnării e defectă, ci programul de spalare e mai lung, ia mai mult timp. Depinde ce butoane se apasă sau dacă nu e stricată placa de bază. Încă urmăresc cu ochii mijiți ca la o pândă mișcările Irozilor, cum își negociază demisiile în cazul Precistei de pe trotuar. Firește că ei nu cunosc viteza luminii cu care se îndepărtează de timpul iertării.

În PNL ceva băgător de seamă pe nume Soare a luminat cu ideea că primarul din Urziceni nu trebuie doar suspendat, întrucât ei l-au judecat la partid, pe ce a spus edilul. Păi nu e destul, că doar suspendarea sa din job îl plasează de partea greșită a cânepii. Ați văzut la japonezi că angajații companiilor de transport care au întârziat câteva secunde sosirea își cer scuze pentru întârziere de la călători. În cazul Urziceni așteptam în zadar ca o față palidă bisericească, poate Patriarhul, poate Președintele Țării să își ceară scuze pentru întârzierea mintală a întregului popor.

Începe Postul Sfintei Marii, ai o femeie ce naște pe trotuar iar activiștii bunului-simț sar la gâtul funcției politice. Nașterea e un act sacru, femeia este Dumnezeu. Păi nu avea dreptate Țuțea, că a stat 13 ani în temniță pentru un popor de idioți? O să spuneți ca prietenul Marius din București, să nu mai dau în ortodocși, să dau pe lângă, în alții, ca în joacă. Dacă tot au obrazul gros, dau până le crapă.

Săptămâna trecută am văzut în librăria Librarium o carte a părintelui Vasile Ioana și a Lianei Stanciu – Femeia între cer și pământ, groasă, trasă în prezervativ literar, să nu ne infectăm. Mai că am avut o erecție duhovnicească văzând nume de femeie la preot, m-am gândit, Doamne, s-au smintit, pun popi femei. Nu se poate răsfoi cartea, te împiedică plasticul și zâmbetul pervers al unui bărbos, de cunoaștere a tainelor inimii femeiești. O cumperi așa fără să te uiți, iei țeapă. Zic eu, mă, poate greșesc, să intru pe facebook, să văd ce spune despre Precista din Urziceni, dacă tot îl preocupă femeile de pe pământ. Are pagină popa Ioana, dar Precista din Urziceni nu s-a găsit pe postări, doar cea din icoane, sfaturi despre post, de astea, popești. Mai era ceva. Pe wall-ul paginii ditamai posterul cu lucrarea lui mătreață despre femei. Mi s-a aplecat. Poate sunt eu mai sensibil cu țiganca născătoare de pe stradă.

Prietene Marius din București, ia de aici o poantă, cum ziceți voi, ”joacă-o pe asta”.

Știi, este Radio Renașterea, al BOR, care transmite ce se transmite la un radio. Radio Renașterea iradiază undele cu slujbe și binecuvântări. Omule, nu îi poate spune Renașterea, e ca aia cu cimitirul Reînvierea. Românii nu au avut RENAȘTERE, aia adevărată, a macaronarilor, noi am zburat cu OZN-ul din bordei în zgârie-ochi. Nu am avut pictură, culoare, nu am avut scrieri, arhitectură, nici o creație.

Tu nu înțelegi că e proști? Că e falș în ce spun ei? Ce am avut noi ca Renaștere, e o pictură bisericească cu sfinți triști ce se uită obosiți la un viitor fără speranță. Ca să ai Renaștere, trebuie să ai Naștere, apoi Moarte, iar apoi e Renașterea. Noi nu am trecut nici de punctul 0, al pregătirii pentru concepție, nu s-a suflat în lumânare, nu s-au dat chiloți jos, nu a bătut inima tare. Aici ne oprim, e taina nopții, minții. Să nu cumperi cartea Ioanei, că trece prin protex știința lui despre femei. Vezi că îți trage cu ochiul, maro. Nu te doare de nervi inima când te gândești că nu ai avut Renaștere?

Hai pe cai la lucruri serioase, nu vă prostiți mai mult decât trebuie. Asta cu duhul adevărului din gura popilor ortodocși e un fum de tămâie ce trece, cu miros de putregai. Duhul ortodox e o putoare de arab din lampa fermecată, pe care o freci degeaba, nu produce nimic în afară de lene. Românii sunt parșivi lingvistic, folosesc metafore bizare când e vorba de a face ceva în concret. Când românii nu vor să spună ceva clar și fără orizont, folosesc cuvinte slave, cum sunt iubire, dragoste, drag, vreme, duh. Dar când vor să fie exacți, li se comută gândul pe cele latine, folosesc amor, timp/tempo, spirit. Englezii spun spirtului de băut spirit, că te trezește. Nu mai bine un spirit treaz decât un duh slavo-arab ce te adorme ca să îți fure portmoneul, eventual să te violeze la cap?

Finalul cu o adevărată Biblie a Românilor. Cartea profesorului Andrei Oișteanu – Ordine și haos -Mit și magie în cultura tradițională românească a apărut în a III-a ediție. Nu o să o cumpărați, dar ar merita pusă lângă Biblia pe care nu o aveți în casă. Profesorul Andrei Oișteanu vă explică miturile după care suntem construiți ca români, de ce suntem Manole când dăm cu glet și pică, de ce e trimisă Ana la sacrificiu la administratorul de bloc când nu sunt bani pentru întreținere, dar sunt pentru bere și țigări, de ce suntem oameni făcuți de Dumnezeu din joacă, multe, multe altele. Cartea i-ar fi plăcut și lui Eliade. Dar dacă v-o recomanda Mircea Eliade, o luați? Ia vorbiți cu ceva popă să îi dea un SMS lui Mirciulică. O să vă zică că nu are credit pe telefon.

Vedeți că pentru a face renaștere, trebuie să aveți vână, Dumnezeu vă vrea culți și drepți cu neamul vostru, nu în genunchi cerând îndurare pentru lipsa de șansă. Dumnezeu l-a trimis pe profesorul evreu Oișteanu ca pe un profet pentru cugetul nostru, pe când pe popa Ioana l-a pus pe scaunul preoțesc doar ca să nu facă cine știe ce năzbâtii, să taie cabluri ca Dorel sau să țină speech-uri ca Marcel. Ciolacu.

Dumnezeu nu ne-a dat program lung de spălare a păcatelor, nu ne-a pus la bulău etern în România. Trebuie să evadăm.

PS. Părintele Ioana a băgat acum 2 ore pe Facebook o melodia Mariei Coman – Numai Tu, Fecioară Sfântă! E bine.

Pana lui Manole

Evil Mediu

Dante Aligheri a fost total lipsit de imaginație când a descris cercurile Iadului, doar pentru faptul că nu a cunoscut Balcanii. Balcanii sunt un fel de Zona Crepusculară a Prostiei, aici se culege ceea ce seamănă, doar furtună, pentru că cine se aseamănă se adună. În Balcani s-a stricat mașina reîncarnării, mori și nu te izbăvești, revii pe pământ, dar în altă țară. Mori În Bulgaria, te naști iar în România, în Kosovo sau în Serbia. Vii pe pământ cu ciudă că iar ai greșit aterizarea, lași orice speranță și începi să te comporți ca atare.

Dacă v-a surprins blasfemia din textul anterior cu Maica Precista care naște pe asfalt, nu trebuie, în Balcani anormalul e absolut normal. Gravidei din Urziceni care a născut pe trotuar i s-a făcut o favoare, un bine, pentru că putea la fel de ușor naște în urzici, ca orice femelă de animale care suntem. Nou– născutul a primit o cămașă de urzici ca în basmul fraților Grimm, din partea medicilor absolut indiferenți, revoltați că femela naște pe asfalt și nu în noroi. La fel de umani preoții care astăzi erau îngrijați să dea sfaturi duhovnicești că începe prostul Sfintei Marii, fără să o vadă pe trotuar.

Cel mai probabil patronimul orașului a determinat comportamentul oamenilor cu Precista de pe trotuar. Este un oraș în Republica Moldova, Sângerei, în care se întâmplă tot felul de grozăvii: omoruri, accidente auto cu victime multiple, violuri, etc. Autoritățile basarabene au luat felurite măsuri prin care să preîntâmpline activitatea febrilă a lui Michiduță, dar fără succes. La ce nu s-au gândit moldovenii, ca ultimă soluție, este să schimbe nume orașului care aduce a sânge rău în altceva, mai românesc, mai neaoș, Sângebei, Sângeverși, Sângeros, Sângerete, etc.

Într-un alt plan de idei mai mărețe, mai suave, vreau să arăt că niciodată nu am pus la îndoială geniul conducătorilor noștri cei prea-iubiți și înțelepți.

Ieri am simțit Duhul Sfânt de peste Ocean că s-a pogorât asupra noastră, când administrația Biden a anunțat ca nu îi mai lasă pe unguri în America fără viză. O miere cu care se unge capra vecinului, pusă la proțap, a izvorât din vorba președintelui-profet Iohannis, Ghinion!

De peste Ocean se vede mult mai clar și limpede destinul Ungariei, țară care nu se poate desprinde de reEstul Europei, acest minunat Infern al cretinilor. S-au tot întristat și lăcrimat americanii că maghiarii cer autonomie teritorială iar ticăloșii de europeni nu le-o dau sub niciun chip. A zis Biden, ca un spiriduș irlandez, dacă europenii nu vă dau autonomia, v-o dau eu cadou. Luați de aici autonomie pe troc: dați liberul la vize la taica, luați autonomia. Să nu facem discriminare între bulgari, români și unguri, nu mai vine nimeni fără viză, ciudaților.

Are și președintele Americii dreptate. Ce rost are să se cheltuie ungurii să meargă în America ca și turiști? Mai bine să își definească autonomia în plan local, să se plimbe pe la Bratislava, pe la un Belgrad, sau de ce nu, pe la Huedin. Nu le trebuie ungurilor San Francisco, este un ocean nou deschis la Ocna Mureș.

Americanii au spus de unguri că sunt un risc pentru securitatea lor, de aceea nu îi mai lasă să circule liber. Și nu e adevărat? Prim-ministrul Ungariei se îmbată cu apă minerală Tușnad, visează o maghiarime uriașă, ce mișună ca gândacii de gaz rusesc. Nu i-a supărat pe americani că ungurii au ambalat recent votcă rusească și îî spun pălincă, deși termenul uzual e genetic balcanic, trădare, cel mai mult i-a deranjat problema cu morții.

Chestia cu Ardealul, că e a lor, că al nostru, este clară, e nicicum, dar ai cui sunt morții îngropați?

Treaba aceea veche cu cimitirul din Valea Uzului a ieșit iar ca o fantomă să ne bântuie. Asta e problema ce frământă mintea balcanicului: că de ce morții militari români din Primul Război Mondial sunt îngropați în pământul unguresc din România, și ce să le punem la cap, stâlp secuiesc sau cruce ortodoxă. Dacă ai fost român, trebuie să fi fost ortodox. Îi și pasă mortului ce i se pune la cap sau unde e îngropat. Stă pe cea lume cu capul în mâini și se gândește că nu are cruce și lumânări. Fix asta îl interesează.

Decizia americanilor este foarte corectă, ungurii sunt niște balcanici obișnuiți, la fel ca românii. Ia să stea ei aici în Europa de Est, cu vecinii lor iubiți care îi urăsc, potrivit tradiției balcanice. Așa se face la noi în Estul Europei, ca să putem supraviețui, trebuie să ne urâm de moarte, cazul din Urziceni fiind unul de manual. Spunea Winston Churchill că tot ce are Anglia mai bun este îngropat: cartofii și morții.

Realitatea din Balcani este că suntem zombi care nu au depășit Evil Mediu, aici s-a defectat Purgatoriul.

George Toporceanu